PORTRAIT PHENOMENOLLOGY IN ART AND LITERATURE
IRINA FOTESCU,
doctorandă,
Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM
Articolul reprezintă o cercetare a genului portret din perspectiva axiologică și redefi nirea acestuia în cinematografi e. În fi ecare din domeniile artei găsim o modalitate de transpunere a aspectului fi zic și a lumii interioare a individului – portret literar, portret pictat, portret sculptat, portret fotografi c. Aspectele defi nitorii ale acestor portrete, create prin viziunea artistică a maeștrilor, au infl uenţat direct sau indirect apariţia și evoluţia portretului în cinematografi e.
Portretul cinematografi c ,,se maturizează” în substraturile artei, el asociază cu ușurinţă și abilitate experienţele acumulate pe parcursul procesului istoric. Filmul-portret prin esenţa sa prezintă spectatorilor o nouă formă a artei. Desigur, nu putem diminua valoarea portretului din alte domenii ale artei, dar cinematografi a are un atu și anume: reușește să îmbine toate elementele într-un singur conţinut – imaginea, cuvântul, muzica.
Cuvinte-cheie: portret, film, fenomenologie, artă, literatură, fotografie
Th is paper presents a research into the portrait genre from the axiological perspective and its redefi nition in cinematography. In each of the art domains, there is a way to render the physical aspect and the interior world of any individual from diff erent perspectives – literal portrait, painted portrait, carved portrait and portrait in photography. Th e defi ning aspects of these portraits, which are created through the masters` artistic imagination, infl uenced directly or indirectly the creation and development of the portrait in cinematography.
Th e portrait in cinematography is getting “mature” in the branches of art and is easily combining the experiences gained throughout history. Th e fi lm-portrait itself shows the audience a diff erent form of art. It is obvious that we cannot diminish the value of portraits from other branches of art. However, cinematography has its advantages, of which the main one is that it combines all elements in one body: the image, the word and music.
Keywords: portrait, film, phenomenology, art, literature, photo
Atunci când încercăm să defi nim noţiunea de portret facem o asociere cu originalitatea omului care, deseori, nu se rezumă doar la cea exterioară. Prin portret se creează noi forme și modele de prezentare a eului propriu. Arta portretului are nu doar funcţia de a transpune calităţile exterioare ale individului, dar și de a releva caracterul unic și special al acestuia. Cercetarea genului portret din perspectiva axiologică descoperă noi orizonturi în percepţia personalităţii umane.
Fiecare epocă a creat o imagine proprie a omului-model, însumând atât calităţile ideale cât și cele reale. Acest model reprezintă epoca în întregime. Istoria portretului ne este prezentată ca istoria evoluţiei concepţiei despre portret, schimbările imaginii omului în artă. Cercetătoarea rusă G. V. Elișevskaia, în cartea Modelul și imaginea, afi rmă: ,,Concepţia personalităţii în portret se afl ă în strânsă legătură cu stilul, idealurile estetice și sociale ale epocii. Portretul reprezintă într-o oarecare măsură un letopiseţ vizual al timpului” [1, p. 216].
În fi ecare din domeniile artei găsim o modalitate de transpunere a aspectului fi zic și a lumii interioare a individului – portret literar, portret pictat, portret sculptat, portret fotografi c. Aspectele defi nitorii ale acestor portrete, create prin viziunea artistică a maeștrilor, au infl uenţat direct sau indirect apariţia și evoluţia portretului în cinematografi e.
În literatură portretul este defi nit ca un procedeu literar și un tip de discurs descriptiv care constă în prezentarea unui personaj literar prin reliefarea elementelor specifi ce. Când portretul apare într-o operă literară, iar în creionarea lui intervine și imaginaţia scriitorului, se realizează un portret literar (imaginar sau fi ctiv) care fi gurează mai ales în speciile genului epic.
În funcţie de modul de realizare, portretele cunosc o mare diversitate, deoarece autorii apelează la modalităţi diferite. De exemplu, un autor se poate opri la anumite detalii semnifi cative, cu importanţă deosebită, și atunci realizează un gros plan. Dacă trăsăturile fi zice și morale sunt prezentate sumar, portretul este o schiţă sau un crochiu; în alte portrete trăsăturile fi zice sau verbale ale personajelor sunt exagerate, de cele mai multe ori cu scopul de a-i amuza pe cititori și, în această situaţie, portretul se numește caricatură. Un alt tip de portret în care autorul se descrie pe sine însuși, se autodefi nește, poartă numele de autoportret.
Literatura română este bogată în diverse portrete realizate cu multă expresivitate și talent. Primele schiţe de portret le putem întâlni în literatura populară care posedă un caracter profund original și un nucleu generator al unei literaturi de specifi c naţional. În balada Mioriţa se conturează unul din cele mai plastice portrete din literatura română. Un portret clasic al frumuseţii fi zice bărbătești: Mândru ciobănel/ Tras print-un inel/ Feţișoara lui –/ Spuma laptelui;/ Mustăcioara lui –/ Spicul grâului;/ Perișorul lui –/ Pana corbului;/ Ochișorii lui –/ Mura câmpului.
Arta portretului a excelat în letopiseţele cronicarilor moldoveni. Portretul lui Ștefan cel Mare și Sfânt reprezintă o pagină aparte din literatura română. Marii cronicari Grigore Ureche și Miron Costin au reușit să creeze un portret amplu al voievodului, conturat prin imagini artistice sugestive și nuanţate. Un alt cronicar – Ion Neculce – a descris cu lux de amănunte portretul domnitorului Dimitrie Cantemir. O calitate fundamentală a naraţiunii lui Neculce este naturaleţea, iar portretul creionat de autor individualizează cu expresivitate personalitatea evocată.
Dincolo de aspectul pur istoric, cronicile au și valoare literară. Aici se întâlnesc, într-o formă incipientă, procedee ale prozei artistice: naraţiunea, portretul, descrierea, dialogul. Infl uenţa cronicarilor asupra literaturii române moderne este indiscutabilă. Autori, precum Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, s-au inspirat din opera acestora.
Criticul literar Valeriu Cristea afi rma: ,,Prin Neculce, înainte de Creangă și Sadoveanu, oralitatea și spiritul popular își demonstrează disponibilităţile artistice. Neculce cunoaște valoarea paremiologiei populare și înserează deseori proverbe și zicători. Neculce relevă și impune, totodată, literaturii române expresivitatea împinsă până la magie a limbii, o înaltă estetică a exprimării” [2, p. 6].
Am putea continua cu o multitudine de exemple de portrete atât din literatura universală cât și din cea română. Cert este faptul că, datorită talentului și procedeelor artistice folosite cu iscusinţă și pregnanţă de către scriitori în conturarea calităţilor fi zice și morale ale personajelor, portretul cinematografi c a devenit mult mai autentic și elocvent.
Arta plastică a jucat un rol defi nitoriu în geneza fi lmului-portret. Pictura de portret a evoluat de-a lungul timpului de la chipul abstract din iconografi a bizantină la chipul realismului, la cel schimonosit al expresionismului. Portretele sunt supuse unor convenţii ce diferă de la o epocă la alta, de la un loc la altul. După gradul de exigenţă faţă de ideea de particular, asociată noţiunii de portret, putem evidenţia numeroase exemple, încă din cele mai vechi timpuri sau îi putem nega existenţa până la apariţia genului realist.
Portretul ca gen în artă (respectiv, în pictură) s-a impus relativ târziu. În arta rupestră, spre exemplu, nu se putea vorbi încă despre ideea de portret. Însă, în primele reprezentări antropomorfe se găsesc, în mod cu totul excepţional, fi guri umane – bărbaţi și femei – stilizate și schematizate la maximum.
Arta Egiptului Antic este una ermetică, închisă oricăror sugestii venite dinafară. Vom întâlni în pictura de portret aceleași principii ca la basorelief: îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profi l, calmul, seninătatea și solemnitatea expresiilor.
Un loc aparte în istoria picturii de portret îl ocupă expresivele picturi de la Fayoum pe panouri de lemn executate în tehnica encausticii, cuprinse între secolul I și secolul IV. În lumea greco-romană portretul capătă o nouă sferă de cunoaștere, datorită faptului că omul devine măsura tuturor lucrurilor. Stârnind mânia divinităţii, artistul va continua lupta cu zeii, exacerbând reprezentarea propriului său chip.
La sfârșitul Evului Mediu apar primele portrete pure – reprezentări ale unor modele individuale în picturi, în mare parte, acelea ale suveranilor. În portretul regelui Franţei, Ioan al II-lea cel Bun, pictorul anonim prezintă suveranul până la umeri, iar chipul este văzut din profi l.
Crearea genului portretistic a fost o problemă de prim ordin pentru arta Renașterii europene în perioada de apogeu, ca și în perioada ei târzie. Portretiștii italieni ai Renașterii au fost preocupaţi să exprime în operele lor conștiinţa propriei valori, cutezanţa, pornind de la noua concepţie despre personalitatea omului, despre idealul său moral.
Din punct de vedere istoric, criticul de artă John Ruskin a menţionat: ,,Portretul este caracteristic pentru anumite perioade pe care le numim ,,umanistice”, expresie a anumitei mutaţii antropocentrice ce are loc atât în gândirea fi losofi că cât și în cultura europeană, înţelese din perspectiva omului ca individ real” [3, p. 221].
Într-un anumit sens, portretul în epoca Renașterii nu este altceva decât linia de separare dintre portretul medieval și portretul așa cum îl cunoaștem noi acum. Aceste transformări se datorează și schimbării funcţiei artistului. În portretele de la început, artistul apare ca un observator, atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. În cele de mai târziu el este un interpret al cărui obișnuinţă este de a cerceta mintea și pentru care cercetarea este analiză. Aici amintim despre faimosul tablou al lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa sau Gioconda, care a schimbat lumea artei pentru totdeauna, deschizând drumul spre redări mai naturaliste ale fi gurii umane.
Giorgio Vasari nota că ,,…tehnicile avangardiste ale lui Leonardo au ajutat arta italiană să evolueze de la stilul „riguros și sec” al secolului al XV-lea la pictura „modernă”, iar prin tușele sale viguroase și îndrăzneţe și prin imitarea extrem de subtilă a tuturor detaliilor din natură, Leonardo a creat personaje care se mișcă și respiră” [4].
Însă, după 1800, neoclasicismul îl are ca fi gură marcantă în domeniul portretisticii de departe pe Jacques Louis David (1748-1825). Portretele sale (Portretul doamnei Récamier, Portretul Papei Pius al VII-lea, Portretul lui Napoleon în cabinetul său de lucru) îl conduc pe David spre natura sa profundă, spre observaţia și exprimarea energică a realităţii.
Tot în această perioadă ia naștere și portretul psihologic, dovadă fi ind opera marelui portretist al picturii spaniole Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828). Portretele lui (Portretul Marchesei de Santiago, Portretul Josefei Bayeu, Portretul actriţei Antoni Sarati) se manifestă deschizând toate posibilităţile pe care le presupun nuanţele psihologiei individuale.
Perioada romantică în pictură îl are în prim-plan pe Eugene Delacroix (1798-1863). El evoluează spre un clasicism senin, fără a nega nimic esenţial; îl interesează viaţa sufl etului și a spiritului (Portretul lui Jacques Meurice, Portretul femeii nebune, Portretul lui George Sand).
Din genul portretistic cu o notă distinctivă se detașează autoportretul. Realităţii exterioare i se va suprapune realitatea interioară, spirituală, proprie artistului ,subiectul apărându-i lui însuși obiect, prin intermediul căruia va zugravi oamenii timpului său, adevărurile epocii sale.
Calmul dialog cu viaţa se desprinde din toate autoportretele lui Nicolae Grigorescu. Atmosfera iernatică a vârstei lăuntrice se degajă din autoportretele sale oricât de diferite ar fi , de la diverse vârste.
Muzeograful Maria Hatmanu a subliniat cât de involuntar și invizibil poate trece pictorul în procesul de creaţie la auto-refl ecţie: ,,…căci pictorul când e cu adevărat artist, adică ,,poet”, cu alte unelte ale verbului, își scrie câte un autoportret orice-ar picta, se zugrăvește pe sine, zugrăvind indiferent ce altceva. Fiecare imagine a lumii obiective ce-l oprește, captându-i atenţia, îl împinge să o redea pe pânză, fi ltrată prin sufl et, se proiectează în icoana izvodită de artist și propusă lumii spre contemplare, cu adaosul unei bune doze de autoconfesiune” [5, p. 83].
În urma acestei incursiuni în istoria artelor observăm că elementele portretului cinematografi c se simţeau cu mult înaintea apariţiei cinematografi ei ca artă. ,,Faţa omului este un tablou în continuă schimbare, se emoţionează, se mișcă, se încordează, se tulbură sau se calmează, se supune fl uctuaţiilor rapide și ușoare ale sufl etului” [6, p. 67] – scria Deni Didro. Aceste variaţii sunt proprii conștiinţei umane, iar maeștrii artelor plastice tindeau să creeze imaginea fi zică și emoţională a omului în mișcare.
Arta fotografi că a avut și ea un aport considerabil în apariţia și evoluţia portretului în cinematografi e. Deja în prima jumătate a secolului XIX, în Europa s-a remarcat o întreagă pleiadă de fotografi , care s-au evidenţiat printr-un nivel înalt de profesionalism și creativitate. Odată cu simplifi carea tehnicii de fotografi at, fotografi a a devenit mai accesibilă. Începând cu anul 1880 foto-portretul s-a poziţionat ca gen de frunte în arta fotografi că.
Inovaţiile în portretistică ale unor fotografi de mare talent ca Hill, Nadar, Cameron, dovedesc că chiar cu mijloace rudimentare se pot realiza portrete strălucite prin studierea și cunoașterea modelului, simplitatea redării și limitarea cadrajului la cât este necesar.
Unul dintre etaloanele de apreciere a portretului este asemănarea cu modelul. Noţiunea de asemănare poate fi i nterpretată în cele mai diferite moduri. De exemplu, unii susţin că asemănarea n-ar fi decât copia fi delă, servilă a modelului. Alţii insistă asupra scoaterii în evidenţă a unei trăsături, a unui gest caracteristic. Ultimii, în sfârșit, nu se mulţumesc doar cu aspectul exterior, ci doresc să cunoască modelul până în ultima cută a sufl etului lui.
Cunoașterea modelului determină alegerea mijloacelor tehnice și rezolvarea plastică. De aceea, marii fotografi sunt de părerea că există tot atâtea feluri de a fotografi a câţi oameni există [7, p. 37].
Însă, pentru un portretist bun, la fel ca și pentru un regizor ce intenţionează să realizeze un fi lm-portret, nu sunt sufi ciente doar familiarizarea cu modelul, stăpânirea tehnicii și cunoașterea tuturor regulilor de fotocompoziţie sau limbaj cinematografi c. El trebuie să mai aibă un anumit dar de a ști să se comporte cu oamenii cei mai diferiţi, să știe să provoace și să pară absent, să câștige încrederea modelului, să-l facă să acţioneze și să reacţioneze în chipul cel mai natural, să nu se simtă stânjenit înaintea obiectivului.
Fotograful-portretist, cineastul trebuie să fi e și un bun psiholog, în sensul cel mai curent al acestui termen. El trebuie să sesizeze stările sufl etești și să poată conduce modelul cu abilitate la starea care îi trebuie pentru realizarea creaţiei.
Prin arta portretului omul poate simţi și înţelege misterele unui alt destin, se transformă într-un pseudo-personaj al subiectului transmis de autor. Astfel, devine un tot întreg cu portretul, apare procesul de asociere și comparare cu propriile trăsături și emoţii. Analizând diverse forme de evoluţie ale portretului, ne dăm seama cât de complexă și variată este conștiinţa umană. Portretul literar, portretul pictat, portretul sculptat nu este altceva decât evoluţia formelor interioare de exprimare ale omului.
Dezvoltarea pregnantă a portretului în cultură demonstrează importanţa și valoarea acestui gen. În secolul XX el devine nu doar o formă estetică, dar și o componentă indispensabilă în alte sfere.
Filmul-portret prin esenţa sa prezintă spectatorilor o nouă formă a artei. Portretul cinematografi c se maturizează în substraturile artei, el cumulează cu ușurinţă și abilitate experienţele acumulate pe parcursul procesului istoric. Practic, este mult mai aproape de cel din pictură, doar că ecranul oferă imaginii un plus de plasticitate și vitalitate. În pictură, la fel ca și în cinematografi e, putem urmări efectul prezenţei directe. Aceasta se datorează faptului că imaginea este redată absolut real, fără a apărea în relief.
Imaginea care este transmisă prin ecran are un impact mult mai intens asupra omului. Desigur, nu putem diminua valoarea portretului din alte domenii ale artei, dar cinematografi a are un atu și anume – reușește să îmbine toate elementele într-un singur conţinut: imaginea, cuvântul, muzica.