STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 3 (26), 2015

STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 3 (26), 2015

REVISTA
Nr.3 (26), 2015
Cuprins
SONATA PENTRU CLARINET ŞI PIAN DE FRANCIS POULENC SUB ASPECTUL EVOLUŢIEI GENULUI DE SONATĂ ÎN SEC. XX
ARTICOL

SONATA PENTRU CLARINET ŞI PIAN DE FRANCIS POULENC SUB ASPECTUL EVOLUŢIEI GENULUI DE SONATĂ ÎN SEC. XX

THE SONATA FOR CLARINET AND PIANO BY FRANCIS POULENC FROM THE POINT OF VIEW OF THE GENRE EVOLUTION OF THE 20th CENTURY SONATA

ANGELA ROJNOVEANU,

conferenţiar universitar, doctor în studiul artelor, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice

Articolul de faţă este dedicat analizei Sonatei pentru clarinet şi pian de Francis Poulenc, care nu şi-a pierdut actualitatea şi în zilele noastre. Această creaţie este o capodoperă a muzicii secolului XX, o compoziţie originală din punct de vedere al al­cătuirii stilistice în contextul experimentării ce se producea în tehnicile de compoziţie ale secolului trecut. Autoarea abordează problemele tematismului şi arhitectonicii opusului, precum şi unele aspecte ale limbajului muzical.

Cuvinte-cheie: Francis Poulenc, sonată, clarinet, gen muzical, formă, limbaj muzical, compozitori francezi

The article focuses on the analysis of the Sonata for clarinet and piano by Francis Poulenc that still presents great interest nowadays. This is a masterpiece of twenty century music – an original composition considered from the point of view of its stylistic structure in the context of the experiments carried out in the composition techniques of last century. The author ap­proaches problems of opus themes and architectonics as well as some aspects of musical language.

Keywords: Francis Poulenc, sonata, clarinet, musical genre, form, musical language, French composers

Impunându-se în repertoriul universal de cameră drept una dintre compoziţiile de mare suflu artistic, Sonata pentru clarinet şi pian de Francis Poulenc a fost creată cu câteva luni înainte de trecerea în nefiinţă a autorului – în anul 1962. Acesta este unul dintre motivele pentru care Sonata pentru cla­rinet şi pian este numită „cântecul de lebădă” al compozitorului [1, p.298], încheind cariera prolifică a acestui „nobil poet” al sunetelor.

În acelaşi timp, fiind o dedicaţie comemorativă lui Arthur Honegger, colegul său de grup din perioada activităţii în Grupul celor Şase, sonata aduce o pregnantă atmosferă nostalgică, momentele lirice şi elegiace iind frecvente şi memorabile. Bineînţeles că intuiţia geniului alat la apusul vieţii a determinat latura melancolică, nuanţa „de adio”, prezentă chiar şi în momentele ludice, în episoadele scherzo din Sonata pentru clarinet şi pian. Clarinetistul clujean Dan Flavius Trif subliniază: „Sonata pentru clarinet este o ultimă tresărire a spiritului ludic, galant, buf, ce camulează melancolia, tristeţea unui arlechin. Un zâmbet printre lacrimi” [2, p.10].

Un demers muzicologic privind această celebră compoziţie nu poate să neglijeze aspectul privind genul ei, tratarea de către F.Poulenc în perioada modernă şi chiar postmodernă a unuia dintre cele mai vechi şi importante genuri muzicale precum este sonata. Sonata pentru clarinet şi pian de F.Poulenc repre­zintă un ciclu tripartit, ce relectă arhitectonica clasică tradiţională. Ea se deosebeşte printr-o compoziţie echilibrată, claritate a discursului logic construit, propulsând linia tradiţiei, pe undeva conservatoare, însă extrem de importantă în epoca avangardismului şi a experimentalismului ca scop valoric.

Pentru F.Poulenc au fost importante două aspecte: respectarea rigorilor formale şi structurale şi păstrarea valorilor ideatice ca singurele primordiale într-o operă de artă. În acest sens, el a rămas idel esteticii Grupului celor Şase până la sfârşitul vieţii sale – claritatea, inteligibilitatea şi logica exprimării, coloratura nuanţată a expresiei. Din acest motiv, titlurile atribuite iecăreia dintre părţi, speciică în primul rând mesajului poetic, evocă stările, conţinutul de idei ce trebuie tălmăcit de către interpreţi şi nicidecum tempourile:

Partea I intitulată Allegro tristamente are indicaţie de tempo Allegretto.

Partea II intitulată Romanza are indicaţie de tempo Tres calme.

Partea III intitulată Allegro con fuoco are indicaţie de tempo Tres anime.

În acest fel, Poulenc structurează ciclul după principiul clasic tripartit repede – lent – repede, Alle­gro-ul nefiind o indicaţie de tempo, ci de caracter (rapid, alert, mişcat).

Partea întâia – Allegro tristamente – începe cu o introducere în caracter enunţiativ. Laconismul şi promptitudinea replicilor scurte, „convulsive” prin caracterul scurt cromatic, salturile prin registre, figura ritmică în şaisprezecimi cu oprire pe optime, începutul accentuat şi sfârşitul fiecărui motiv scurt în staccato, relaxat, precum şi acordurile complementare disonante la pian în pauzele scurte ale clarinetului, impun în acest debut un caracter impulsiv-scherzat, dar nelipsit de dramatism. Din punct de vedere al limbajului armonic, autorul foloseşte, atât în varianta verticală cât şi în cea orizontală, septacorduri de dominantă cu sextă expuse de la diferite sunete.

Partea ludică asociată cu o doză de sarcasm reflectă atitudinea asupra vieţii, o ultimă privire filo­zofică a autorului asupra proceselor culturale şi social-istorice, al căror contemporan era în perioadele inter- şi postbelice. Tremolo-ul la clarinet – un procedeu mai puţin specific acestui instrument – sună chiar grotesc în nuanţa de pianissimo şi încheie fragmentul introductiv cu un acord disonant, ce repre­zintă un septacord micşorat cu terţa naturală şi coborâtă. De fapt, „o trăsătură distinctivă a limbajului armonic al lui Poulenc este îmbinarea, contrapunerea într-o lucrare atât a consunărilor simple cât şi a celor compuse” [3, p.167].

Dimensiunea nostalgică, atmosfera elegiacă speciică romantismului este prezentă în cele două teme ale părţii întâi, unde se configurează tiparul formei de sonată. Tema principală (cifra 1) este ex­pusă la clarinet în tonalitatea Do major. Melodia este de o respiraţie largă ce începe cu o ascensiune rapidă pe sunetele trisonului tonicii, apoi al subdominantei pe un registru de trei octave, urmată de repetarea variaţională a tricordului descendent do – si-bemol – la-bemol – sol-bemol (sol-becar). În continuare, are loc revenirea treptată în registrul mediu, se realizează modulaţia enarmonică din Do major în sol minor prin egalarea D7 din trisonul treptei a VI coborâte cu DD43 cu cvinta coborâtă şi rezolvarea în K64 – D9 din sol minor.

Tema secundară (cifra 2) începe în tonalitatea sol minor şi este alcătuită în forma unei perioade pătrate din două propoziţii. Ea nu aduce un contrast în discursul formei de sonată, este doar o altă ipostază a dimensiunii lirico-dramatice elegiace.

Între desenele melodice ale temelor există o evidentă asemănare. Solo-ul clarinetului reliefează o melodie unduioasă, desfăşurată pe registre largi. Deci, nu vorbim despre o dramaturgie de coliziune, ci despre o dramaturgie lirico-epică, unde principiul de completare şi co-raportare direcţionează dis­cursul pe un făgaş mai puţin conlictual.

Caracterul temei secundare este personalizat de structura ritmică mai complexă, prezenţa formu­lelor de ritm punctat, a pasajelor de virtuozitate de tip ornamental, melismatic pe ritm de şaisprezecimi şi treizecidoimi. Se acutizează şi limbajul armonic prin utilizarea consunărilor disonante, acordurilor cu alteraţii, turaţiilor eliptice etc. Toate aceste elemente aduc o treaptă evolutivă nouă în discursul sonor, tensionându-l şi conducându-l în sfera burlescului, umorului, chiar dacă tipul de factură este domol, bazat pe repetări ostinato, „legănări” ale elementelor figurative.

În cifra 5 mai apare o nouă formaţiune melodică în Si major – o temă în care elementul scherzat, ludic, burlesc este adus în prim plan. O putem considera tema concluzivă ce încheie expoziţia formei de sonată.

Dezvoltarea începe în cifra 6 şi este alcătuită din două faze mari. În faza întâia se prelucrează ma­terialul din expoziţie, în special tema secundară şi elementele melodice din introducere. În faza a doua a dezvoltării vedem un episod (Tres calme) ce aduce un evident contrast prin juxtapunere – un tempo foarte lent, tonalitatea La-bemol major. Câteva măsuri introductive la pian tres doux, pianissimo redau o atmosferă diafană, visătoare, acompaniamentul în başii pianului ne aminteşte de cântecele de leagăn. Putem presupune că autorul creează aici o aluzie, o metaforă muzicală a imaginilor copilăriei.

În cifra 8 începe melodia de bază a episodului. Tema la clarinet este construită pe un desen ritmic capricios, o asociere de formule punctate cu sincope pe intonaţii cromatice complexe. În acest fel, se redă o imagine contradictorie – pe un acompaniament calm, bazat pe o igură ostinato la pian, se suprapune melodia ornamentată. După cum menţionează D.F. Trif, „Sonoritatea deosebit de fragilă, pornită dintr-un pianissimo ivit din „neant” ajunge, după escaladarea secvenţat-ascensională de o mă­sură, să atingă o culminaţie dinamică ce poate i uneori atinsă prea brutal, dacă accentul de pe sunetul acut nu este atacat mai moale, voalat, evitând stridenţa” [2, p.13].

Repriza (începând cu cifra 10) este redusă, deoarece tema principală este reluată fără schimbări în tonalitatea de bază, iar tema secundară apare în tonalitatea si minor şi este prescurtată. În ultimele măsuri ale părţii întâi se aduc intonaţii din introducere.

Spre deosebire de D.F. Trif, care distinge în compoziţia părţii întâi „o formă liberă ternară” [2, p.10], am arătat că F.Poulenc articulează – conform tradiţiei genului – o formă de sonată cu dezvoltare şi episod. Ca principiu compoziţional, am menţiona lapidarismul. Toate formaţiunile morfologice şi sintactice sunt gândite pe proporţii minime şi mici, compoziţia având o concentrare majoră de expresie şi coloristică.

Partea II – Romanza – reprezintă centrul liric al sonatei. Titulatura ne orientează spre dimensi­unea lirică, romantică, exprimată prin intermediul mijloacelor cantabile. Structurându-se pe logica unui discurs liber, această parte se grefează pe trei secţiuni cu repriza sintetică.

Introducerea reprezintă o propoziţie din 10 măsuri, unde, pe fundalul a două acorduri disonante la pian, se expun două replici la clarinet cu caracter contrastant. Prima este o mişcare în pianissimo pe sunetele trisonului mărit de la re. Această „derutare” tonală de la început este accentuată în replica a doua ce intră în forte, are un rol de micro-cadenţă (tres librement), unde un tril desfăşurat pe sunetul sol, urmat de o gamă descendentă cu oprirea pe sunetul si creează „jocul” modal minor-major.

Am remarca utilizarea unei formule ritmico-melodice constante: mişcarea treptată pe trei sau patru sunete în valori egale şi încheierea motivului cu un ritm acut, punctat pe valori mici. Această „buclă” de încheiere aduce o nuanţă de tensionare, un „nerv” interior în discursul „tres calme”, indi­cat de autor. Remarcăm că această formulă de încheiere se va regăsi în toate motivele constitutive ale temei din partea a doua.

Similar logicii morfologice din partea întâi, şi aici observăm prevalarea motivelor pătrate de două măsuri, în care sunt „sudate” elementul cantabil, mişcarea lină în valori egale cu elementul ritmizat, formula punctată, acută. Formula ritmică conţine asemănări cu ritmul caracteristic pentru genul de poloneză şi este întâlnită începând cu muzica barocă (de la J.S. Bach). Ea se impune în partea a doua ca o leitintonaţie în mai multe ipostaze melodice. Astfel, în măsura 8 ea capătă o formulă melismatică, de grupetto. În măsurile 12, 26, 28, 32 şi altele întâlnim varianta ritmică acutizată – optime cu două puncte şi două şaizecipătrimi.

Pe tot parcursul introducerii clarinetul este protagonist în formula de ansamblu. Partea pianului este alcătuită din acompaniament bazat pe o ritmică sincopată ostinato, ce introduce o nuanţă drama­tică, de nelinişte, care împreună cu armoniile cromatice conduc spre tonalitatea sol minor şi începutul temei de bază a acestei părţi.

Tema întâi (A) este lansată în nuanţa dinamică de pianissimo cu indicaţia autorului tres doux et melancolique pentru clarinet, iar pentru partea pianului „care are un acompaniament tipic de acor­duri frânte şi başi, indicaţia Effleurer (beaucoup de pedale) reprezintă o intenţie clară de a da o nuanţă romantică interpretării” [2, p.14]. Ea este structurată ca o perioadă din două propoziţii asimetrice pe material tematic contrastant. Propoziţia întâi se evidenţiază prin claritate diatonică şi cantabilitate, este construită pe repetarea variată a motivului constitutiv din introducere (măsurile 11-18).

A doua propoziţie începe cu un pasaj de virtuozitate, o ascendenţă rapidă în gamă pe un diapazon de două octave (măsurile 19-24). Această propoziţie aduce un element dramatic, vertiginos, un con­trast în atmosfera calmă din prima propoziţie. Ea este urmată de varianta inversată a motivului întâi, care conduce discursul spre dimensiunea lirico-melancolică din următoarea secţiune.

Secţiunea a doua începe în tonalitatea si minor, în nuanţa pianissimo la pian, linia melodică iind repartizată între cele două instrumente. Aici, pe lângă procedeele de variere intonativ-armonică şi ritmică, F.Poulenc utilizează colorarea timbrală a melodiei, modiicând concentrarea liniei melodice între instrumente.

Secţiunea a treia este o repriză sintetică în care se produce joncţiunea între elementele tematice din tema întâi (primele patru măsuri) şi din tema a doua (primele două măsuri), caracterizându-se printr-un plan tonal activ. Coda (cifra 6 plus două măsuri) se bazează pe intonaţiile primei teme şi a ritmului din cadenţa introductivă.

Unicitatea compoziţiei părţii a doua a Sonatei constă în unitatea ei bazată pe principiul varierii tuturor parametrilor: intonativ-intervalic, ritmico-metric, timbral.

Partea a treia – Allegro con fuoco – readuce în prim plan conţinutul ideatic întâlnit în introducerea din partea întâi. Este vorba despre un discurs în care aspectul ludic, jucăuş, burlesc se îmbină cu sar­casmul şi grotescul. Ea este scrisă în forma de sonată, în tonalitatea Do major.

Melodia temei principale este intonată la clarinet pe fondalul pulsaţiilor acordice în staccato la pian. „Interpretată într-un tempo rapid şi într-o nuanţă deschisă, puternică, această temă veselă, avân­tată, creează imaginea unui galop continuu în care interpreţii de multe ori pot pierde intrările sau chiar sincronizarea” – menţionează cercetătorul clujean [2, p.16].

Urmează tema de legătură (cifra 2), în care melodia la clarinet adânceşte caracterul scherzat, ironico-jucăuş, motivul incipient pe ritm capricios, cântat în forte şi apoi repetat în piano, urmat de ascendenţa motivelor scurte de secundă. În acompaniamentul pianului cu ritm egal se remarcă poli­fonia latentă a intonaţiilor cromatice descendente.

Tema secundară (cifra 3) se desfăşoară în tonalitatea mi-bemol minor. Reprezentând o perioadă din două propoziţii pătrate (8 +8), ea dezvoltă caracterul burlesc, accentuat atât prin ritmurile caprici­oase, armoniile disonante, planul tonal cromatizat, desfăşurat în tonalităţi minore cu bemoli, precum mi-bemol minor, la-bemol minor, Re-bemol major, cât şi prin utilizarea timbrală a clarinetului în registrul acut, ce deschide în sonoritatea instrumentului un aspect comic, „nazal”.

Dezvoltarea (cifra 5) începe cu un solo dens la pian în nuanţa de forte aranjat pe o descendenţă ma­sivă a acordurilor paralele, cu precădere sextacorduri, apoi o urcare la pian pe acelaşi tip de ţesut, peste care se suprapune pasajul în gamă la clarinet în registrul acut, caracterul grotesc al căruia se ampliică prin utilizarea apogiaturilor duble. În partea întâi a dezvoltării se prelucrează în special tema secundară prin secvenţierea motivului incipient. Însă, partea semnificativă a dezvoltării o constituie tema-episod -o nouă formaţiune sintactică cu caracter liric (cifra 6). Cântată la clarinet pe fondalul figuraţiilor la pian, ea reprezintă – din punct de vedere al dramaturgiei – un centru expresiv, semantic al întregii compoziţii. Aici se întrevede o „erupţie” a sentimentelor, a trăirilor interioare, personale şi subiective – un moment de larg sulu romantic, care îl caracterizează pe F.Poulenc în momentele de înalt lirism. Episodul se desfăşoară în trei propoziţii, în care se produce varierea timbrală, propoziţia a doua iind cântată la pian într-o plenitudine sonoră, ce este ampliicată de trilul clarinetului pe sunetul sol din octava mică.

Repriza finalului (cifra 12) este foarte laconică, temele fiind reluate în tonalitatea Do major, în varianta prescurtată. Lucrarea se încheie cu o sonoritate amplă, în fortissimo şi forte-fortissimo. Foarte sugestivă şi importantă pentru înţelegerea mesajului artistic este ultima replică a clarinetului, ce încheie Sonata pentru clarinet şi pian de F.Poulenc: un scurt pasaj pentatonic în registrul acut, urmat de câteva acorduri scurte la pian. Metaforic vorbind, este un ultim surâs, o ultimă privire ironică, poate sarcastică a autorului asupra a tot ce lasă în urmă, ce rămâne după ce va pleca – evident o poziţie ilozoică a unui mare Artist.

În concluzie, menţionăm că Sonata pentru clarinet şi pian de F.Poulenc este o capodoperă a mu­zicii secolului XX, o compoziţie curioasă din punct de vedere al alcătuirii stilistice în contextul ex­perimentării ce se producea în tehnicile de compoziţie ale secolului XX. Tendinţa şi dorinţa maes­trului de a păstra tiparele clasice, recurgând la ciclul tripartit compus după principiul părţilor repede – lent – repede, menţinerea în cadrul limbajului tonal-funcţional, a formelor de sonată în părţile I şi III, claritatea discursului sonor, logica structurală pregnantă, unitatea ciclică realizată prin utilizarea formulelor de leitritm sau leitintonaţie, integritatea tonală – toate aceste trăsături o plasează printre lucrările ce continuă şi promovează tradiţia genului. Totodată, Sonata fascinează prin laconismul său, prin capacitatea compozitorului de a „jongla” cu proporţii mici, minime pe alocuri, în scopul creării unui conţinut de imagini concentrat, dens într-o formă concisă.

Referinţe bibliografice

  1. ФИЛЕНКО Г. Пуленк. В: Музыка ХХ века. Очерки. Ч.2, кн.4. Москва: Музыка, 1984.
  2. TRIF D.F. Tehnici şi mijloace de expresie în muzica sec. XXpentru clarinet. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012.
  3. МЕДВЕДЕВА И. Франсис Пуленк. Москва: Советский композитор, 1969.