STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 3 (26), 2015

STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 3 (26), 2015

REVISTA
Nr.3 (26), 2015
Cuprins
DESIGNUL – RĂSPUNS LA PROBLEMELE GLOBALE ALE CONTEMPORANEITĂŢII
ARTICOL

DESIGNUL – RĂSPUNS LA PROBLEMELE GLOBALE ALE CONTEMPORANEITĂŢII

DESIGN – AS A RESPONSE TO THE GLOBAL PROBLEMS OF CONTEMPORARY

ELEONORA FLOREA,

profesor universitar, doctor în studiul artelor, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Acum, când omenirea a păşit în cel de al treilea mileniu, evoluţia designului este marcată de cele mai stringente probleme ale contemporaneităţii: pericolul crizei ecologice, impactul psihologic al civilizaţiei tehnologizate asupra individului uman, globalizarea culturii, lipsite de colorit etnic şi diferenţiere naţională. Soluţionarea problemelor create se datorează în mod primordial şi decisiv de­signului. Eco-designul se orientează spre protejarea mediului ambiant. Designul etnic promovează cultura tradiţională a popoarelor şi etniilor. Psiho-designul afirmă elaborarea proiectelor unicat adaptate la particularităţile psihologice individuale. Menirea socială a designului în civilizaţia contemporană constă în protejarea, „umanizarea” şi „sensibilizarea” mediului (natural şi obiectual) de vitalitate umană. Astfel, caracteristica prioritară a designului contemporan este aşa-numitul „umanism tehnologic”.

Cuvinte-cheie: eco-design, psiho-design, design etnic,”umanism tehnologic”

Now when mankind has stepped into the third Millennium, the evolution of design is marked by the most pressing problems of contemporaneity: the danger of an ecological crisis; the psychological impact of the technological civilization on the human individual; the globalization of culture with no trace of colour and ethnic national differentiation. The solution of the created problems is due, in a primordial and decisive mode, to design. Eco-design is oriented towards the protection of the environment. Ethnic design promotes the traditional culture of peoples and ethnic minorities. Psycho-design claims the elaboration of individual unique tailored psychological projects. The mission of design in contemporary civilization is the protection, „humanization” and environment „awareness” of human vitality. Thus, the main characteristic of design is the so-called „technological humanism”.

Keywords: eco-design, ethnic design, psycho-design, „technological humanism”

Pe parcursul evoluţiei sale, în secolul XX, designul a devenit un fenomen esenţial în dezvoltarea social-economică. Iar în contextul actualităţii putem cu fermitate constata că designul este un adevărat factor de progres al civilizaţiei contemporane. În deceniile şapte-opt ale secolului al XX-lea, în pro­cesul progresului tot mai accelerat al ştiinţelor şi tehnologiilor informaţionale, importanţa designului este în continuă şi permanentă creştere.

Fenomen de sinteză, ce include arta plastică, proiectarea tehnică, ingineria, numeroase domenii şti­inţifice (precum ergonomia, psihofiziologia, economia, managementul, marketingul, serviciile publice, sociologia, legislaţia etc.,), designul este integrat în toate sferele vieţii umane. El îl însoţeşte pe om pre­tutindeni: în viaţa personală şi în societate, acasă şi la serviciu, în localuri publice şi în mediul naturii.

Designul cuprinde în sfera activităţii sale tot mediul obiectual creat de om (designul obiectual); este prezent în proiectarea şi amenajarea diferitor sisteme spaţiale – interior, exterior, ambientul na­tural (designul mediului); se integrează în procesele organizaţionale ale activităţilor sociale (designul proceselor); contribuie la structurarea şi prezentarea mediului informaţional. În contextul unui spectru foarte vast de aplicare, designul ca teorie şi practică, poate fi divizat în mai multe compartimente dis­tincte. În rezultatul investigaţiilor realizate, propunem următoarea clasificare a domeniilor de integra­re a designului in cadrul societăţii contemporane:

  1. Designul obiectual.
  2. Designul mediului.
  3. Designul activităţilor sociale.
  4. Designul informaţional.

Designul obiectual constituie ramura tradiţională şi fundamentală a designului, reprezintă acti­vitatea de proiectare tehnico-artistică a tuturor bunurilor de consum, a obiectelor uzuale, a tuturor produselor industriale, a echipamentelor de comunicaţii şi transport etc. El este orientat spre constitu­irea calităţilor superioare atât sub aspect funcţional cât şi estetic. Scopul final al acestui tip de design-proiectare este de a realiza maximal idea constructivă a obiectului, argumentată din punct de vedere tehnic şi economic într-o formă expresivă, de o înaltă valoare artistică. Designul obiectual, urmărind scopul de a îmbina funcţionalul cu esteticul, contribuie la:

  1. Îmbunătăţirea performanţelor, caracteristicilor, calităţii produsului.
  2. Optimizarea expresivităţii emoţionale a noilor obiecte (produse).
  3. Impunerea produselor pe piaţa internă şi internaţională (produsul trebuie să fie promoţional: mai economic la producere şi distribuire, mai ieftin la cumpărare, folosire şi reparare; mai util, mai si­gur, comod şi estetic).
  4. Compatibilitatea produselor cu oamenii care le utilizează, precum şi cu mediul ambiant [1, 2]. Designul mediului. Orice spaţiu de existenţă şi activitate umană – de interior, spaţiul ambiant,

urban sau rural, precum şi spaţiul mediului natural sunt subordonate unor legi şi principii speciale de proiectare şi amenajare. Aceste legi şi principii formează conţinutul de bază al unuia din domeniile principale ale designului – designul mediului.

Designul mediului reprezintă arta şi ştiinţa de a proiecta, a crea, a menţine, a proteja şi a reabilita diferite sisteme spaţiale:
a) spaţiile interioare – complexele obiectuale în interiorul încăperilor;
b) spaţiile ambianţei urbane (rurale) – complexele obiectuale în spaţiile libere ailiate la aceste construcţii;
c) spaţiile mediului natural – parcurile şi zonele verzi.

Scopul acestui domeniu, al designului, este folosirea maximal efectivă a spaţiului concret: integra­rea tuturor elementelor componente într-un sistem unic închegat.

Designul mediului include următoarele domenii de proiectare tehnico-artistică:

— designul de interior;

— designul spaţiilor urbane;

— designul de landşaft.

Designul activităţilor sociale. În ultimele decenii ale secolului XX, când se extinde şi se diver-siică spectrul proceselor de activităţi sociale (economice, administrative, politice, culturale etc.), se majorează în permanenţă nivelul lor de complexitate – devin din ce în ce mai complicate structurile şi schemele lor organizaţionale. În scopul optimizării desfăşurării proceselor de activităţi sociale este creat un domeniu distinct al designului – designul activităţilor sociale. Această ramură a designului contemporan presupune realizarea proiectelor organizaţionale ale diverselor procese de activitate so­cială. Elaborarea proiectelor respective se realizează prin metoda de scenarizare.

Design-scenariul prezintă expunerea succesivă a conţinutului unui proces, a unei activităţi sau a unui eveniment planiicat pentru un viitor apropiat.

În designul-scenariu este identiicat: subiectul activităţii, scena – locul unde va i desfăşurată acti­vitatea; mizanscenele – evenimentele în perindarea cărora se desfăşoară subiectul; eroii care interpre­tează „rolurile” tuturor personajelor activităţii; obiectele şi rechizitele încadrate în desfăşurarea scena­riului; cadrul temporal – cronometrajul integral şi al etapelor intermediare ale activităţii; auditoriul (grupul-ţintă), spre atenţia căruia este orientată activitatea.

Dramaturgia desfăşurării scenariului include următoarele compartimente: expoziţia, intriga sau nodul acţiunii, dezvoltarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul [3, p. 96-118].

Designul informaţional reprezintă o parte a designului care, la etapa actuală, se dezvoltă mai activ şi mai intens în comparaţie cu celelalte domenii. Noţiunea design informaţional semnifică procesul şi rezultatul proiectării tehnico-artistice, al structurării şi prezentării informaţiei în scopul de a o face cât mai accesibilă receptării şi a o livra într-un volum cât mai mare într-un timp cât mai restrâns.

De obicei, designul informaţional este tratat ca procesul şi rezultatul proiectării tehnico-artistice a surselor informaţionale multimedia sau a serviciului informaţional.

 

Domeniile principale de aplicare ale designului informaţional sunt: sursele mass media – media-designul, precum şi designul resurselor informaţionale internet – Web-designul.

Principiile designului informaţional. Designul informaţional se bazează pe următoarele principii:

  1. Tehnic – de livrare şi translare a informaţiei.
  2. Ergonomic – de utilizare a izvoarelor şi serviciilor informaţionale.
  3. Psihologic – de receptare a informaţiei.
  4. Estetic – de prezentare a informaţiei.

Noile orizonturi şi perspective ale dezvoltării designului contemporan se află în interacţiune cu cele mai stringente probleme ale contemporaneităţii: pericolul crizei ecologice, impactul psihologic al civilizaţiei tehnologizate asupra individului uman, globalizarea culturii, lipsite de colorit etnic şi diferen­ţiere naţională. Soluţionarea problemelor create se datorează în modul primordial şi decisiv designului.

Eco-designul este una din cele mai importante ramuri ale designului contemporan, care s-a con­stituit în situaţia când omul societăţii tehnologizate şi informatizate s-a ciocnit de cataclisme irever­sibile, generate de impactul produs de industria modernă asupra naturii. Urmările grave ale poluării mediului au impus aplicarea urgentă a măsurilor efective de stopare a consecinţelor fatale, distructive ale acestuia. La ora actuală, obiectivele eco-designului sunt concepute printr-un proces continuu de reevaluare a practicilor de proiectare şi producere orientate spre asigurarea societăţii contemporane cu produse ecologice, crearea unor condiţii ecologic favorabile de viaţă prin amenajarea adecvată a interiorului şi a spaţiilor exterioare, prin protejarea mediului natural. Eco-designul prevede revizuirea materialelor şi tehnologiilor în aspectul racordării lor la problemele ecologice, utilizarea resurselor energetice regenerabile, sporirea calităţii şi longevităţii produselor, reutilizarea şi reciclarea produse­lor folosite. Eco-proiectarea presupune o optimizare a întregului ciclu de viaţă al unui produs (de la „naşterea” până la „moartea” lui): o îmbunătăţire a procesului de proiectare, producţie, precum şi o îmbunătăţire a reciclării. Procesul de eco-proiectare implică:
a) restricţii la utilizarea şi eliminarea materialelor cu substanţe periculoase;
b) dezvoltarea eicienţei funcţionale a produsului;
c) perfectarea aspectului său estetic.

Deci, eco-proiectarea produsului combină performanţa optimizată şi aspectul estetic cu avantajul de a i ecologic: evaluarea toxicităţii produsului se face în faza de proiectare în scopul de a exclude impactul asupra mediului [4, p. 35-41].

Psiho-designul. Ideile lui Hippocrate despre sănătatea şi starea psihică a omului ca rezultat al calităţii mediului înconjurător; teoriile tradiţionale chineze Fengshui despre câmpurile geomagnetice şi influ­enţa energetică a interioarelor de locuit asupra psihicului uman, a vieţii personale şi sociale; concepţia savantul olandez Piter van Gog despre „climatul vital”; investigaţiile Institutului de medicină cosmică din Rusia despre construirea interioarelor navale, reieşind din caracteristicele psihologice ale astronauţilor – toate acestea au contribuit la desfăşurarea (anii 1960-70) unei discuţii, în care s-au încadrat mulţi speci­alişti europeni (sociologi, psihologi, arhitecţi, medici ş.a.) despre proiectul oraşului cu un „climat fericit”. În contextul respectiv, ia naştere un nou domeniu al designului – psiho-designul, apreciat metaforic ca o „artă de a construi fericirea”. Astfel, în design, în special în designul de interior, se afirmă viziunea umani­zării şi sensibilizării mediului obiectual, adaptarea activităţii de proiectare a interioarelor la caracteristi­cile psihologice individuale, elaborarea unor design-proiecte unicate, individualizate, crearea condiţiilor optime pentru existenţa omului în armonie cu lumea înconjurătoare şi cu propriul univers spiritual.

Fiind integrat în toate sferele vieţii şi activităţii umane, designul trebuie conştientizat ca un feno­men social. Mecanismul de co-raportare, corelare şi co-echilibrare dinamică a designului cu mediul social presupune interacţiunea lor: influenţa designului asupra mediului social şi viceversa [4, p. 26].

Designul etnic. Designul contemporan găseşte răspuns şi la o altă problemă în evoluţia civilizaţiei contemporane, ce apare drept reacţie la consecinţele designului industrial din prima jumătate a secolului XX. Producţia industrială „în serie” a generat tendinţa spre standardizare şi unificare şi, ca urmare, a contribuit la afirmarea unui „stil internaţional” atât în designul obiectual cât şi în cel urban, arhitectural etc. Acest stil era lipsit totalmente de diferenţiere naţională şi colorit etnocultural. Aceste tendinţe, pre­cum şi fenomenul de globalizare a culturii din secolul XX, au motivat orientarea designului din cea de-a doua jumătate a secolului spre renaşterea tradiţiilor culturale, spre reevaluarea identităţii etnice, care s-au manifestat activ la etapa contemporană: în special, în designul interior, arhitectural, obiectual (inclusiv, vestimentar), peisajer etc. Este semnificativ faptul că, în avangarda designului mondial, s-au plasat acele şcoli naţionale, ale căror stiluri etnice, tradiţii şi caracteristici ale patrimoniului cultural (japonez, scandi­navic, italian, musulman, african etc.) erau deosebit de pronunţate, păstrate şi promovate.

În designul contemporan se manifestă un mare interes şi pentru stilurile etnice autohtone care, prin prezenţa elementelor de cultură materială populară, re-creează o viziune filosofică seculară asu­pra mediului obiectual şi asupra problemelor de amenajare a spaţiilor de vitalitate umană.

Menirea designului în societate, comportarea lui, acţiunile produse de el ca răspuns la solicitările mediului cadrului social pot fi caracterizate şi evaluate printr-o noţiune specială – funcţia socială a designului [4, p. 19-22].

Odată cu majorarea rolului său în societatea contemporană, evoluează şi se multiplică în perma­nenţă şi funcţia socială a designului. În designul contemporan această funcţie este complexă şi poliva­lentă. Cu alte cuvinte, designul contemporan este polifuncţional. Printre funcţiile sociale primordiale ale designului pot i menţionate următoarele:

  1. Funcţia de prognozare. Designul recepţionează, analizează şi generalizează noile tendinţe în evoluţia stilului şi modei, exigenţelor şi cerinţelor pe piaţă, gusturilor şi opţiunilor consumatorilor. În temeiul acestor observaţii, designerul realizează prognozarea tendinţelor respective pentru viitorul apropiat. Dar, în situaţia dată, el nu rămâne un simplu observator: designerul intervine activ în acest proces, anticipând, dirijând şi modiicând formarea tendinţelor stilistice „de perspectivă”. Putem re­marca şi o manifestare deosebită a funcţiei de prognozare, care poate i apreciată ca utopică: uneori designerii sunt implicaţi în proiecte care necesită „deplasarea” pe alte planete, în viitorul „îndepărtat” etc. (spre exemplu, la realizarea filmelor fantastice, aşa-numitul Future-design).
  2. Funcţia socializatoare. În procesul de creaţie designerul proiectează obiecte, reieşind din necesi­tăţile, cerinţele şi exigenţele utilizatorilor, ceea ce exclude din procesul creativ de proiectare caracterul subiectiv caracteristic creaţiei artistice (care exprimă viziunile, concepţiile filosofice, etice, estetice etc. ale artistului despre lume). Aceasta acordă fenomenului design calităţi de comunicare şi consolidare socială.
  3. Funcţia creativă. Designul se află într-o stare de căutare permanentă a soluţiilor de a crea noi obiecte, produse care în mediul obiectual supraîncărcat încă nu au fost create. Deşi este diicil de a găsi forme principial noi, designul extinde hotarele mediului obiectual, precum şi ale spaţiului cultural.
  4. Funcţia raţionalizatoare. În activitatea de proiectare se urmăreşte scopul contopirii organice a utilităţii produselor şi expresivităţii formelor lor. Aspectul raţional, analitic al procesului de proiectare contribuie la soluţionarea optimă a indicilor tehnici şi a structurii noului produs.
  5. Funcţia semniicativă. Prin structura şi forma sa orice obiect manifestă:

– esenţa, identitatea sa funcţională (chiar şi cea mai inovatoare formă exprimă obiectul propriu-zis);

– imaginea creatorului, stilului de firmă, brand-ului;

– imaginea consumatorului, statutul său social, gustul estetic, nivelul de cultură;

– indicii de stil, modă, tradiţii naţionale etc.

  1. Funcţia organizatoare (anti-entropică – entropie estetică: stare de dezordine şi repartizare aleatorie a elementelor din care ia naştere opera de artă). În procesul creaţiei produselor designul organizează, regulează, ordonează lumea obiectuală, mediul ambiant, modul comportamental al oamenilor, mediul informaţional. O importanţă deosebită are funcţia organizatoare în procesul amenajării spaţiale a sălilor de expoziţii, centrelor comerciale, în care designul contribuie la dirijarea atenţiei şi conduitei umane.
  2. Funcţia estetică. Esteticul reprezintă unul din componentele de bază ale activităţii de proiectare, fiind într-o legătură strânsă cu utilitarismul. Designul creează frumuseţe şi armonie – trăsătură care-l înrudeşte cu arta. Dar, dacă în artă funcţia estetică se manifestă în reproducerea realităţii, designul îşi manifestă funcţia estetică în crearea unei realităţi noi – lumea obiectelor utile şi frumoase.

Receptarea operei de artă este însoţită de atitudine estetică – proces afectiv şi intelectual bazat pe excluderea intereselor vitale zilnice, suspendarea „legăturilor cotidiene” (fenomen apreciat de către celebrul estetician român T. Vianu prin noţiunea de „neatenţie la viaţă” [5]. În design înalta valoare artistică, expresivitatea formei este strict dependentă de realizarea maximă a ideii constructive, a cali­tăţilor superioare în aspectul destinaţiei funcţionale.

  1. Funcţia hedonistică. Hedonismul (din gr. hedone – plăcere, delectare) este o concepţie etică apă­rută în antichitate, potrivit căreia plăcerea şi desfătarea sunt scopul vieţii, iar teoria estetică bazată pe hedonism consideră că principala funcţie a artei este de a delecta.

Obiectele produse ca rezultat al activităţii de design, ca şi creaţiile artistice, au capacitatea de a servi ca un izvor de delectare, plăcere, deci, au o funcţie hedonistică. Această senzaţie a plăcerii este provocată în rezultatul utilizării produselor proiectării tehnico-artistice. Funcţia respectivă formează încă o trăsă­tură comună pentru design şi artă, fiind şi o dovadă în plus că designul şi arta sunt fenomene înrudite.

  1. Funcţia umanizatoare. Printre celelalte funcţii sociale ale designului cea mai esenţială şi princi­pală este funcţia umanizatoare. Designul constituie un mijloc important de ameliorare şi înnobilare a condiţiilor de vitalitate umană, a condiţiilor de muncă şi activitate socială. Prin design sunt airmate valorile etice – grija şi respectul faţă de om. Aplicarea designului contribuie la:

– păstrarea şi acumularea potenţialului energetic al omului;

– sporeşte productivitatea muncii;

– creează confort psihologic;

– protejează sănătatea.

Toate acestea conirmă destinaţia socială umanizatoare a designului, ceea ce, la rândul său, condiţionează şi argumentează constituirea noţiunii „umanism tehnologic” drept cea mai prioritară caracteristică a designului contemporan.

Din contextul celor expuse rezultă universalitatea fenomenului design, integrat organic în toate aspectele vieţii economice, sociale, culturale, precum şi importanţa acestui fenomen ca factor de pro­gres al civilizaţiei contemporane.

Referinţe bibliografice

  1. AXINTE, C.; CRISTEA, I. Elemente de design industrial: note de curs. Bacău: Alma Mater, 2007.
  2. DIACONESCU, D. Designul conceptual al produselor. Braşov: Editura Universităţii Transilvania, 2005.
  3. ВАЛЬКОВА, Н.; ГРАБОВЕНКО, Ю. Дизайн: Очерки теории системного проектирования. Л.: ЛГУ, 1983.
  4. FLOREA, E. Designul – ştiinţă şi disciplină de studiu. Chişinău: Copitec Plus, 2011.
  5. VIANU, T. Estetica. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968.