STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 4 (27), 2015

REVISTA
Nr. 4 (27), 2015
Cuprins
Alcătuirea scenariului după un obicei popular: între tradiţia populară şi didactică academică (note Metodice la riTualuri populare)
ARTICOL

Alcătuirea scenariului după un obicei popular: între tradiţia populară şi didactică academică (note metodice la ritualuri populare)

 

Building a scenario after a traditional custom: between a folk tradition and academic didactics (methodological notes)

 

DIANA Bunea,

conferenţiar universitar, doctor în studiul artelor, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice

Articolul vizează una din cele mai importante probleme metodologice cu care se confruntă studenţii la cursul de Ritualuri populare, în cadrul pregătirii spectacolului de licenţă după un obicei popular – alcătuirea scenariului. Autorul propune un plan de lucru şi atrage atenţia asupra unui şir întreg de momente esenţiale de care trebuie ţinut cont în cadrul acestui proces. Planul conţine mai multe etape: stabilirea personajelor, distribuirea rolurilor, notarea textului, trasarea unor linii principale şi secundare de subiect, fixarea precisă a unor gesturi, elemente, dialoguri ce ţin de ritualul propriu-zis. Totodată, autorii scenariului vor fi atenţi la selectarea recuzitei pentru spectacol, lăsând loc şi pentru anumite improvizaţii ce pot surveni în timpul interpretării.

Cuvinte-cheie: obicei popular, spectacol de licenţă, scenariu, etape ale pregătirii scenariului

The article addresses one of the most important methodological problems faced by the students in the Traditional Customs course, in the process of building a scenario after a traditional custom for the diploma show. The author proposes a working plan which includes some steps: determination of the characters, casting, writing the scenario, drawing the main and secondary story lines, precise ixation of ritual gestures, elements and dialogues which are present in the text. Also, the authors of a scenario must take care of the choice of stage property and leaving space for the actor’s improvisation that can take place in the show.

Keywords: traditional custom, licence show, scenario, steps of building a scenario

Ritualuri populare reprezintă una din principalele discipline de specialitate pentru cei ce studiază canto popular la AMTAP. Din câte de ştie, cea mai mare parte a folclorului nostru muzical o constituie obiceiurile, astfel încât cunoaşterea lor aprofundată, promovarea şi valorificarea ulterioară constituie obiectivele centrale ale acestui curs. Studierea cursului are drept scop nu doar formarea profesională a tinerilor cântăreţi, ci şi păstrarea continuităţii poporului nostru pe acest pământ, aducând contribuţia la cunoaşterea obiectivă a trecutului nostru istoric, social şi cultural. Studierea obiceiurilor populare este menită să sporească şi interesul tinerelor generaţii pentru tradiţiile naţionale, valorile culturii şi folcloru­lui românesc în general, să ofere un imbold pentru diverse activităţi de salvgardare a folclorului.

Un rol deosebit de important în studiul disciplinei îl are partea practică, ce include studierea materialelor muzicale ale obiceiurilor, alcătuirea scenariilor după obiceiurile populare şi realizarea scenică a acestora, în cadrul spectacolelor prezentate la examenele de licenţă. Nu mai puţin important este şi faptul că realizarea acestor obiective este legată şi de cercetările individuale pe teren, studenţii aducând obiceiurile din satele de unde vin sau de la buneii care le-au mai păstrat în memoria lor.

Am indicat într-un articol anterior [1, p.284-285] asupra etapelor de pregătire ale unui spectacol după un obicei popular, în care alcătuirea scenariului de către studenţi, împreună cu profesorul, ocupă un rol central în procesul multivalent al realizării complexe a acestuia, la examenul de licenţă având un impact determinant în ce priveşte obţinerea unui rezultat inal pozitiv. Este semniicativ faptul că autorii scenariului sunt înşişi studenţii de la canto popular, ce îl scriu în strânsă colaborare şi sub îndrumarea conducătorului cursului. Drept premise indispensabile scrierii unui scenariu au fost in­dicate [1, p.285] cunoaşterea aspectelor extramuzicale şi muzicale ale obiceiului ales pentru a i pus în scenă; necesitatea consultării, utilizării şi respectării autenticităţii surselor ş.a.

Conducând acest curs de mai mulţi ani (din 1996), considerăm că tema abordată în articolul de faţă este una din cele mai actuale pentru studenţii de la canto popular,care, de la an la an,necesită anu­mite precizări, reformulări şi noi abordări. Iată de ce considerăm oportun să ne aplecăm o dată în plus asupra acestui subiect (după părerea noastră, inepuizabil şi pretabil unei discuţii permanente), venind cu noi completări, explicaţii şi recomandări.

Experienţa ultimilor ani ne arată că studenţii doresc să se implice cât mai profund şi multilateral în procesul de pregătire a spectacolului de licenţă. Acest fapt vine în concordanţă şi cu procesele de regenerare şi revigorare a creaţiei populare tradiţionale, a promovării proceselor de salvgardare a fol­clorului ce au loc la noi în republică. Participând la diverse manifestări,ei încearcă să adopte atitudini cât mai serioase faţă de moştenirea populară,simţindu-se „responsabili”pentru destinele acesteia,în virtutea vocaţiei pe care vor să o urmeze. În acest context, spectacolul de absolvire vine ca o încunu­nare a strădaniilor depuse şi a studiilor efectuate pe parcursul anilor, fiind, în acest sens, un examen de maturitate profesională.

Autorii scenariului trebuie să aplice nu doar întregul arsenal de cunoştinţe obţinute, ci să demon­streze o atitudine de adevărat promotor al folclorului tradiţional, să respecte cu stricteţe iecare detaliu al materialului folcloric de care dispun, să întrevadă în iecare din detaliu caracterul tradiţional. Pe de altă parte, ei trebuie să ştie să discearnă între tradiţionalul popular şi stratiicările moderne ulterioare. Lor le revine, de fapt, dificila sarcină de a prezenta un spectacol situat între tradiţia populară şi rigorile procesului didactic academic.

Pentru a le uşura, oarecum, această sarcină, înaintăm un şir de recomandări metodice, care, după părerea noastră, ar contribui la realizarea cu succes a scopului propus. Pentru început, indicăm asupra importanţei procesului de selectare pentru examen a unui obicei popular, după criteriul „eligibilităţii” scenice, adică, dacă obiceiul respectiv se potriveşte sau nu pentru o adaptare scenică. Spunem aceasta pentru că, după părerea noastră, nu toate obiceiurile folclorice întâlnite în spaţiul românesc pot i puse în scenă. Aşa, din numerosul arsenal al acestora, trebuie să omitem câteva ce nu pot i realizate scenic din varii motive (spre exemplu, obiceiurile funebre). Totodată, trebuie să înţelegem că aceste spectacole reprezintă o inalitate a unui proces didactic academic, ele reprezentând, de fapt, o remodelare, o rein-terpretare a unor obiceiuri populare rupte din contextul lor tradiţional. Fiind adaptate pentru scena de concert, ele capătă o funcţionalitate „didactică”, iar calitatea lor trebuie să convingă comisia de examinare că studentul a însuşit disciplina respectivă. Un astfel de scenariu trebuie să prezinte în acelaşi timp şi un caracter informativ-cognitiv, cuprinzând (în special în text) cât mai multe „date explicative” despre obi­cei, despre anumite „gesturi rituale” pe care le cuprinde, informaţii ce sunt menite să clariice detalii ce ţin de personajele, funcţionalitatea, structurile, simbolistica şi semnificaţiile obiceiului etc.

Totodată, în selectarea unui obicei popular pentru scenariu trebuie ţinut cont şi de amploarea acestuia în practica populară. Spre exemplu, durata obiceiului nupţial, chiar şi în versiune modernă, variază cu aproximaţie de la 8 la 24 de ore sau mai mult, pe când în versiunea scenică la examen(fie şi un singur fragment al nunţii) acesta durează aproximativ o oră, o oră şi jumătate. Întregul obicei conţine, la rândul lui, numeroase ceremonialuri şi ritualuri, indicate de specialişti [2, p.16-28; 3, p.174-175]. Astfel, este evident că studentul trebuie să ştie să selecteze doar anumite fragmente pe care mai apoi să le îmbine într-un singur spectacol de licenţă. Spre exemplu, spectacolul de licenţă preconizat în acest an va cuprinde ritualurile: gătitul miresei, iertăciunea, zestrea, găina şi legătoarea miresei.

De obicei, procesul de alcătuire a unui scenariu se desfăşoară pe parcursul câtorva lecţii şi cuprin­de mai multe etape. De remarcat aspectul creativ al acestui proces, în care studenţii au posibilitatea atât să modeleze textul scris al scenariului, cât şi să întruchipeze chipurile şi caracterele personajelor, să elaboreze anumite scene şi episoade, deseori de factură umoristică, ce, deşi nu sunt obligatorii în cadrul subiectului ales, oferă originalitate şi culoare întregului scenariu.

După alegerea obiceiului pentru scenariul de examen, urmează stabilirea personajelor speciice şi distribuirea rolurilor între toţi studenţii de la canto popular, care vor interpreta spectacolul. Cea mai mare diicultate ce apare aici este, de regulă,lipsa băieţilor, astfel încât de multe ori autorii scenariului se limitează la personajele-fete (aşa au fost, spre exemplu, spectacolele cu Şezătorile). Au fost şi unele promoţii, când unele fete mai „băieţoase” şi-au pus haine de bărbat, pălării, şi-au lipit mustăţi, şi au interpretat cu succes şi mult haz rolurile ce le-au revenit (de naş, vornicel, colindător ş.a.). Recoman­dăm aici ca personajele să ie create reieşind din caracterele reale ale studenţilor-participanţi, adică să ie scrise după tiparele personalităţilor acestora, pentru a le „facilita” interpretarea.

Notarea în scris a textelor scenelor şi a dialogurilor principale constituie o următoare etapă în proce­sul de creare a scenariului. Deşi în practica populară nu există texte scrise, în practica didactică este ne­voie de fixarea scrisă aproximativ a 80-90 de procente din text. Totodată, ţinând cont de faptul că obiceiul va apărea pe scena de concert, va i nevoie ca textul scris să ie memorizat foarte bine. În baza textului bine memorizat, interpretul va putea improviza pe scenă în timpul spectacolului. Spunem aceasta pentru că este bine să se lase spaţiu şi imaginaţiei creatoare a interpreţilor, pentru a improviza. La iecare replică scrisă, întotdeauna mai pot i adăugate în mod spontan câteva cuvinte, în dependenţă de inspiraţia şi dispoziţia de moment. Nu trebuie să uităm că este vorba de un spectacol de sorginte populară, de tradiţie orală. Pe de altă parte, procesul improvizaţiei nu trebuie să depăşească anumite limite, ca să nu conducă spre acţiuni neprevăzute şi să nu distragă participanţii de la linia de subiect.

Improvizaţia rămâne a fio piatră de încercare în scenă, iar pedagogul trebuie să o monitorizeze cu stricteţe. De remarcat că „improvizatorii” trebuie să „colaboreze” între ei, să ştie a purta un dialog, să ie atenţi la fiecare replică fără a scăpa din vedere locul exact al scenariului în care se află; să încerce să antici­peze încotro îi va duce improvizaţia şi să estimeze cum sau cât de iresc vor putea „ieşi” din improvizaţie, adică se vor transfera înapoi la linia de subiect. O problemă aparte aici o constituie vocabularul, decenţa, educaţia şi cultura iecărui actor. De acestea, în ultima instanţă, depinde o improvizaţie reuşită.

Dialogurile, frazele scrise nu trebuie să ie banale, sterile, „de umplutură”, ci să poarte un caracter firesc, să fie interesante, informative (poate chiar explicative, spre exemplu, să conţină o „învăţătură” a unui personaj mai în vârstă, o amintire a acestuia, o adresare celor tineri, etc.) şi, nu în ultimul rând, în funcţie de obicei, să conţină şi o anumită tentă umoristică, o „vorbă de duh”, care poate i inclusă practic în toate obiceiurile populare.

Un loc aparte revine utilizării proverbelor şi a expresiilor populare, iar în dependenţă de obicei -a versurilor, ghicitorilor, cimiliturilor etc. În unele obiceiuri există fragmente întregi de text recitat, cum sunt oraţiile de nuntă, care, evident, pot i incluse în scenariu şi interpretate ca atare.

Un alt aspect este legat de respectarea vocabularului popular în cadrul scrierii scenariului, iar în procesul de lucru asupra realizării scenice se va atrage atenţia asupra păstrării pronunţiei populare, pe parcursul întregului discurs. Într-un obicei popular, fie chiar şi în versiune scenică, este impropriu uti­lizarea unui limbaj literar, presărat cu neologisme. Dimpotrivă, este binevenită utilizarea arhaismelor şi a graiurilor locale caracteristice zonelor.

Trasarea unor linii principale şi secundare de subiect implică o foarte bună cunoaştere a modului de desfăşurare a ritualului ales. Deşi este posibilă şi menţinerea unei singure linii de subiect, totuşi, recomandăm autorilor de scenarii să includă şi linii secundare. Printre cele mai „solicitate” sunt dialo­gurile dinamice şi deseori cu tentă umoristică dintre:o babă şi un moşneag; bunică şi bunel; fata mare şi lăcăul care îi face curte; părinţi – personaje care se pot încadra cu uşurinţă în cadrul multor obice­iuri. Aceste dialoguri ce se desfăşoară „în paralel” cu subiectul central (spre exemplu al fragmentelor din nuntă, şezătoare ş.a.) oferă spectacolului un plus de personalitate şi originalitate şi mereu sunt bine primite de public.

Fixarea precisă a unor gesturi/elemente/dialoguri ce ţin de ritualul propriu-zis şi, eventual, de non­ritual constituie o altă fază a creării scenariului. Remarcăm că la această etapă sunt absolut necesare mar­carea şi accentuarea în scenariu a momentelor esenţiale, ce ţin de funcţionalitatea obiceiului. Mai mult, dacă scenariul permite formarea unor astfel de dialoguri, să ie inclus, cât se poate de detaliat şi explicit, un „mesaj informaţional”, adresat publicului, care ar conţine date despre „rostul” ritualului şi importanţa lui în viaţa socială sau personală a actanţilor, acţiunile beneice, augurale ale acestuia etc.

În acest context, este interesant că toţi participanţii la interpretarea unui ritual, alături de spec­tatori, fără de care acesta nu poate avea loc, se transferă, în astfel de momente, „în afara timpului”, conştientizând cât se poate de adânc„spiritul naţional”al obiceiului, în convingerea că participă şi con­tribuie la păstrarea şi transmiterea generaţiilor viitoare, a acestui valoros patrimoniu popular.

Scrierea unui bun scenariu la ritualurile populare implică,de asemenea, o bună cunoaştere şi respectarea unui şir întreg de reguli şi principii ce ţin de dramaturgie, scenografie, actorie şi regie. Deşi aceste principii sunt inerente şi structurilor oricărui obicei popular, transpunerea scenică necesită o atenţie sporită asupra acestora.

Generalizând cele expuse, trebuie să menţionăm anumite aptitudini de care trebuie să dea dovadă studentul în procesul de lucru asupra scenariului. Mai întâi de toate, el va aborda o viziune amplă şi de ansamblu asupra întregului, va ixa momentele esenţiale ale ritualului, va generaliza şi, totodată, va detalia şi evidenţia anumite segmente verbal-muzicale, va crea o galerie de personaje „vii”, conturând caracterul iecăruia, notând iecare replică din cadrul dialogurilor, respectând limbajul şi vocabularul popular ş.a.m.d. În acest context, studentul trebuie să cunoască subtilităţile limbii vorbite, dar şi a celei literare. Astfel, pe lângă o foarte bună cunoaştere a obiceiurilor şi a variantelor sale regionale, „dra-maturgul-student” trebuie să mai ştie să îmbine în mod cât mai iresc şi desăvârşit, cât mai insesizabil, mai autentic posibil iecare din aceste momente.

Tot în procesul de alcătuire a scenariului nu trebuie scăpat din vedere şi un alt moment important, legat de recuzită. De cele mai dese ori, aceasta are un caracter simbolic, iind ancorată în tradiţie şi în ri­tualul concret şi trebuie prevăzută din timp. Spre exemplu, în ceremonialul nupţial al zestrei ar i necesa­ră prezenţa unor obiecte cum sunt pernele, ţoalele, covoarele mari sau scoarţele mai mici etc., ca unul din momentele tradiţionale esenţiale ale obiceiului. Tot în cadrul nunţii sunt necesari colacii şi busuiocul, iar pentru alte obiceiuri – spicele de grâu (în Drăgaica), crenguţele de măr înlorit (în Sorcova) ş.a.m.d.

Drept recuzită pot i considerate şi bucatele special pregătite, spre exemplu, în cadrul nunţii (sar­male, pilaf ş.a.), a obiceiurilor de iarnă (barabuşte, babă, turte cu mac în ajunul Crăciunului), la obice­iurile lăsatului de sec (plăcinte şi mâncăruri din carne) etc.

Recomandarea noastră, venită din experienţa mai multor examene, este că „în jurul” acestor obiec­te de recuzită tradiţională se poate şi trebuie de alcătuit dialoguri şi chiar scene întregi ale scenariului. Spre exemplu, la unul din examene (în 2012) a fost prezentat ritualul coacerii colacilor pentru colin­dători, în care absolventele au adus în scena o bucată de aluat din care s-au împletit colacii, iar textul fragmentului – de altfel, foarte cuprinzător – s-a axat în întregime pe acest proces, pe semnificaţiile ce le are colacul în ritualul dat şi pe explicaţiile legate de tipurile de colaci şi destinatarii acestora. Astfel, doar o singură piesă de recuzită poate „umple” un întreg fragment al spectacolului de ritual.

În general, crearea acestor fragmente de text este dictată de necesitatea de a explica publicului ros­tul prezenţei obiectelor (sau a bucatelor) respective în cadrul ritualului, dar şi de a accentua gesturile rituale efectuate de interpreţi prin intermediul acestora.

Recuzita are şi un important rol spectacular, de care depinde în mare măsură frumuseţea şi caracte­rul reprezentaţiei. De iecare dată, toate recuzitele şi chiar mobilierul au fost aduse în scenă de acasă, de către studenţi şi profesori, de la persoane care mai ştiu a confecţiona, păstrează şi preţuiesc valorile po­pulare. Studenţii îşi depun străduinţa şi deseori în scenă pot să apară adevărate capodopere etnograice.

Un rol decisiv în scenariu îl are selectarea repertoriului muzical-poetic. Partea muzicală reprezin­tă „miezul” spectacolelor de licenţă a studenţilor de la canto popular. Preconizând să elucidăm acest aspect într-un articol ulterior, ţinem să subliniem aici importanţa faptului ca repertoriul muzical se­lectat trebuie să provină dintr-o singură zonă folclorică sau chiar să ie din unul şi acelaşi sat.

 

Referinţe bibliografice

  1. BUNEA, D. Note metodice: transpunerea scenică a unui obicei popular. În: Studia universitatis, 5(35), 2010, p. 283-286.
  2. BADRAJAN, S. Muzica în ceremonialul nupţial din Basarabia: Cântecul miresei. Studiu monografic. Chişinău: Epigraf, 2002, 236 p.
  1. CHISELIŢĂ, V., BADRAJAN, S. Repertoriul de nuntă. În: Arta muzicală a Moldovei. Istorie şi modernitate. Chişinău: Grafema Libris, 2009, p.166-195.
  1. GHINOIU, I. Mică enciclopedie de tradiţii româneşti. Bucureşti: Agora, 2008, 360 p.
  2. GHINOIU, I. Obiceiurile populare de peste an. Dicţionar. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, 284 p.
  3. ŞTEFĂNUCĂ Folclor şi tradiţii populare. Vol. I, 360 p.; Vol. II, 510 p. Chişinău: Ştiinţa, 1991.