VLADIMIR AXIONOV — IPOSTAZELE MANIFESTĂRII PROFESIONISTE
VLADIMIR AXIONOV — ASPECTS OF HIS PROFESSIONAL SKILL
ELENA NAGACEVSCHI,
cercetător ştiinţific superior, doctor în studiul artelor, Institutul Patrimoniul Cultural al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova
Articolul prezentat este o ofrandă de comemorare şi recunoştinţă marelui Învăţător, Mentor, Conducător ştiinţific, Savant şi Fondator al şcolii de muzicologie din Republica Moldova care s-a format şi a transmis elevilor săi tradiţiile distinse ale Conservatoarelor din Chişinău şi din Moscova. Se etalează maniera sa de lucru în calitate de cadru didactic, ştiinţific, administrativ: riguros cu studenţii, protector cu doctoranzii, tacticos cu subalternii, muncitor neobosit în toate domeniile oferite de profesie, marcate adânc de prezenţa lui. Se menţionează influenţa stilului său de muncă asupra discipolilor, fie aceştia interpreţi sau muzicologi, profesori sau cercetători ştiinţifici.
Cuvinte-cheie: profesor, muzicolog, stil pedagogic, formarea aptitudinilor, conducător ştiinţific, discipol, domeniu de cercetare, comunicare ştiinţifică, doctorantură, susţinerea tezei de doctor habilitat, culegere de articole, prorector
The present article is meant to pay homage and gratitude of the memory to the great Teacher, Mentor, Supervisor, Scholar in musicology of the Republic of Moldova, who had been educated and had also conveyed to his followers the distinguished traditions of the Conservatoires from Chisinau and Moscow. The author speaks about his teaching style, scientific and administrative work. He was severe to students, solicitous to post-graduate students, tactful to subordinates, an indefatigable toiler in every field offered by his profession, that was deeply marked by his presence. The influence of his way of working with his disciples, performers or musicologists, teachers or research scientists is also discussed in this article.
Keywords: professor, musicologist, teaching style, formation of abilities, scientific supervisor, disciple, fields of research, scientific paper, post-graduate studies, defence of a Doctor’s degree thesis, collection of articles, prorector
Înainte de a exprima cuvinte de recunoştinţă Învăţătorului Vladimir Axionov, să-i amintim pe cei care l-au format ca Om, ca Muzician, ca Muzicolog.
În primul rând, pe părinţii:. mama, Lidia Alexandrovna Axionova (Iacovleva), prorector pentru lucru ştiinţific şi didactic de neuitat al Institutului de Stat al Artelor G. Musicescu (actualmente Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice), fiică şi nepoată de muzicieni. În memoria foştilor studenţi a rămas în special prezentă la toate concertele susţinute de ei, în rând cu somităţile mondiale; tatăl, Veaceslav Nikolaevici Axionov, Artist Emerit în Artă al RSSM, a fost regizor al Teatrului Dramatic Rus A. P. Cehov.
O amintim la fel şi pe prima profesoară şi prietenă de familie, Tatiana Alexandrovna Voitehovskaia cu care, între anii 1957-1968, Vladimir Axionov a studiat pianul la Şcoala de Muzică E. Coca (actualmente divizată în două licee de muzică: C. Porumbescu şi S. Rahmaninov). Şi astăzi, după 40 ani, memoria mamei autoarei acestor rânduri, I. F. Borisova, pe atunci tânăr pedagog al secţiei Pian special la Colegiul de muzică Şt. Neaga care a asistat şi la acel examen de absolvire în clasa Pian a Şcolii de Muzică E. Coca, păstrează amintirea evoluării «fiului Lidiei Alexandrovna». Un băiat de clasa a 10-a la instrument s-a impus comisiei de examinare severe şi publicului versat profund în materie (!) ca un pianist matur, cu o viziune proprie, concludentă şi extrem de impresionantă a Sonatei nr. 2 de S. Prokofiev, una dintre cele mai «spinoase» în literatura pianistică mondială.
În anul 1968 V. Axionov se înscrie la Institutul de Arte de la Chişinău unde studiază deja în paralel două specialităţi: muzicologie şi pian. După absolvirea anului I se transferă la Conservatorul P. I. Ceaikovski din Moscova unde studiază specialitatea Muzicologie în anii 1969-1974. Numele profesorilor lui de la Chişinău şi Moscova stârnesc şi invidie, şi admiraţie tot mai mare.
La Chişinău pianul continuă să-l studieze cu T. Voiţehovskaia. Istoria muzicii îi este predată de Alexandr Vladimirovici Abramovici, muzicologul-legendă (tatăl admirabilului muzicolog Elena Alexandrovna Abramovici care ne-a furnizat cu amabilitate informaţii ce urmează privind familia sa). A. V. Abramovici a fost nepotul celebrului fondator al literaturii evreieşti Mendele Moiher Sforim. Numele bunicului în idiş înseamnă «vânzător ambulant de cărţi» — aşa era porecla şi pseudonimul literar al lui Şolom-Jacob Abramovici care răspândea cultura în popor, ducând cărţi cu o căruţă mică în oraşe şi în sate (este de menţionat că Şolom Aleihem, celebrul scriitor evreiesc, îl considera «părintele» său literar). Asemenea bunelului, Alexandr Abramovici aducea ambianţa operei europene în clasele de studii ale Institutului de Arte, prelegerile lui fiind transformate în adevărate concerte, toate partidele din opere şi romanţele le interpreta ca un cântăreţ, cu acompaniament propriu. Cum îşi va ilustra prelegerile D-l Axionov? Printr-un salt instantaneu se transfera de la masa de lector la pian şi… degetele i se înfigeau în clape, de parcă mâinile-i de pianist «ar fi pândit răbdător», asemeni unui animal de pradă, momentul potrivit când puteau «întrerupe» lectorul şi prinde, în sfârşit, la viaţă proprie — se cânta totul pe re rost, cum altfel?!
Armonia o studiază sub conducerea compozitorului Solomon Moiseevici Lobel, în viitor unul dintre «obiectele» favorite de studii în domeniul simfonismului din RSSM, iar Solfegiul îl face cu prima femeie-compozitoare din republică, Zlata Moiseevna Tkaci. Ar fi inutil să amintim că şi aceşti mari muzicieni devin prieteni de viaţă ai familiei Axionov. Vladimir Axionov nu-şi afişa relaţiile amicale, ci doar devenea de neînlocuit în momentele cruciale ale vieţii celora care intrau în orbita lui. Când plecase din viaţă muzicologul şi lectorul de vază, Efim Marcovici Tcaci (unul dintre primii care au introdus în circuitul ştiinţific din ţară numele lui Dimitrie Cantemir-muzicianul), văduva acestuia, d-na Zlata Tkaci, a exprimat dorinţa de a-i onora memoria, luându-şi rămas bun de la el şi după ritualul iudaic, dar şi după cel ortodox, respectat atât de inimos în Moldova, şi anume cu un praznic pentru mort, în organizarea căruia i-a ajutat d-l Axionov. Când, după aceeaşi tradiţie, ne luam rămas bun şi de la ea, Vladimir Axionov a fost acela care a introdus note luminoase în oraţiile funebre, înseninându-le memoria colegilor plecaţi în lumea celor drepţi.
Dar să revenim la anii lui de studii. Şcoala pianistică din Moldova a suferit o pierdere, realmente, irecuperabilă, dar cu atât mai mare era să fie achiziţia muzicologiei noastre, căci tradiţiile şcolii muzicologice moscovite sunt recunoscute în întreaga lume şi rămân a fi de o autoritate incontestabilă în ţara noastră de un secol şi jumătate. Istoria muzicii universale V. Axionov a studiat-o cu Sofia Nikolaevna Pitina, Tamara Erastovna Ţîtovici, Israel Vladimirovici Nestiev, Boris Mihailovici Iarustovski, Istoria muzicii ruse cu Alexei Ivanovici Kandinski, Iuri Vladimirovici Keldîş, Evghenii Mihailovici Levaşov, iar perioada de la «confluenţa secolelor XIX-XX» (care va fi o perlă şi în şiragul prelegerilor d-lui Axionov la Istoria muzicii universale în Conservatorul Moldovenesc de Stat, actualmente AMTAP) cu Elena Ghenadievna Sorokina. Profesorii lui la disciplinele muzical-teoretice au fost: Nina Sergheevna Kacialina (Solfegiul), Stepan Stepanovici Grigoriev (Armonia), Evghenii Vladimirovici Nazaikinski (Formele muzicale), Vladimir Vasilievici Protopopov (Contrapunctul), majoritatea numelor fiind cunoscute tinerilor muzicologi din Moldova după manualele la disciplinele numite. Calităţile pianistice ale studentului din Moldova de asemenea nu au rămas fără atenţie la Conservatorul din Moscova, profesor fiindu-i şeful catedrei Pian obligat Mihail Gheorghievici Sokolov, Maestru emerit al artelor din Federaţia Rusă[1].
Doctorantura la Conservatorul din Moscova (1974-1977) impunea o responsabilitate colosală, dar şi fericirea de a lucra sub supravegherea unui conducător ştiinţific de o erudiţie, atenţie şi generozitate care o făceau Instruitor ideal în lumea ştiinţei, Nadejda Sergheevna Nikolaeva, istoriograf al muzicii cu renume mondial şi autoritate neclintită printre colegii de breaslă. Tradiţiile Ei anume D-l Axionov le-a transmis, ca şi comoara cea mai de nepreţuit, tuturor doctoranzilor săi, încurajându-i pe fiecare în parte în abordarea unor teme de pionierat de un spectru nelimitat, în fiecare teză înaintată pentru obţinerea primului grad ştiinţific.
Recenziile D-lui Axionov, de altfel, şi ale tuturor colegilor noştri mult stimaţi (iar între ei sunt şi discipolele lui strălucite, Victoria Tcacenco şi Violina Galaicu ale căror nume sunt deja notorii în muzicologia naţională), la tezele de doctor şi doctor habilitat au devenit şi rămân un obiect de studii pentru noi, cei cu studii la conservatorul şi doctorantura de la Chişinău, modele de perspicacitate, exhaustivitate şi echilibrare în expunerea remarcilor critice, modele la care ne orientăm când dăm şi noi cu opiniile.
Teza de doctor a lui Vladimir Axionov Simfonia vest-europeană a anilor 19201930 în lumina tendinţelor stilistice ale timpului l-a făcut coautor al unor somităţi ca Boris Mihailovici Iarustovski şi Mark Ghenrihovici Aranovski la capitolul Simfonia al monografiei enciclopedice Muzica secolului al XX-lea. Cu o asemenea apreciere înaltă a calităţilor profesionale, Vladimir Axionov avea toate premisele să ocupe un loc onorabil la catedra de Istoria muzicii la Conservatorul din Moscova, una dintre cele mai prestigioase universităţi muzicale din lume. El însă revine la prima sa Alma mater, la Institutul de Arte din Chişinău şi ne aduce şi o «achiziţie» inestimabilă, tânăra sa soţie, Svetlana Victorovna Ţîrcunova. Dumneaei îi face fericiţi pe toţi acei care au onoarea de a studia cu ea disciplinele muzical-teoretice, dar şi (prin propriul exemplu imperceptibil) modul de a se impune în societatea ştiinţifică şi pedagogică elevată — calităţi ale unui veritabil Instruitor cult şi demn de toată admiraţia molcomă pe care cultura belarusă le-a împărtăşit şi Moldovei.
Stilul pedagogic al d-lui Axionov era, în unele aspecte, similar, în altele — cu totul diferit. Am făcut cunoştinţă cu el de mai multe ori, în circumstanţe diverse: fiind abiturientă, am îngheţat de frică sub privirea lui de examinator-vasilisc. Ca o studentă de rând — uluită de complexitatea, profunzimea şi valoarea ştiinţifică a prelegerilor, ţinute la nivel de comunicări la conferinţe internaţionale, conspectam la viteză cosmică fiecare cuvânt, cu frica de a scăpa irecuperabil măcar unul! Studenţii care conspectează prelegerile, mai scapă câte un cuvânt, mai ales dacă nu au pregătire profesională necesară, mai opresc vecinii din scris. Eu una mai repetam o dată pentru acela, cu explicaţii necesare, — grupa relaxa mâinile 3 secunde, informaţia se prindea mai bine în memorie. Colocviile şi examenele de an se petreceau într-o ambianţă mai binevoitoare şi cu rezultate mai satisfăcătoare, decât în cazurile, când colegii de grupă se răsteau la cei ce îi abăteau de la idee (se mai întâmpla, când în grupa muzicologi şi compozitori venea un membru cu nivel de pregătire la literatură muzicală cu mult inferior, solicitat de specificul specialităţii interpretative, ca instrumente populare, spre exemplu. O tortură pentru studenţi versaţi, dar şi prilej de însuşire a unui stil pedagogic democratic în lucru cu cei care nu ştiu ceva — receptate direct de la conducătorului meu ştiinţific!).
La D-l Axionov nimeni nu întrerupea prelegerea: colegii l-ar fi sfâşiat pe loc (şi eu prima!) pentru că pierdeau firul conceptual. Se lăsau spaţii goale în conspecte. Iar după prelegere profesorul (nici urmă de oboseală sau nemulţumire!) ne ajuta să le completăm — ţinea minte pe de rost toată improvizarea de la lecţie! Improvizare anume — fiindcă dicta direct din gând! Îi era indiferent, să ţină o prelegere improvizată sau să respire — de procesul de respiraţie nu oboseşti! Iar după ce timpul nostru oficial de două ore academice, transformat, la implorările noastre (Marina Stoianova, fiica redutabilului savant Petru Fiodor Stoianov, Mihail Afanasiev, actualmente compozitor novator, şi autoarea articolului de faţă), în cele două astronomice, expira definitiv, 30-40 minute nu eram în stare să ţinem stilourile în mâini, în pofida «antrenamentelor» de pianiste (M. Stoianova şi cu subsemnata), regretând doar că nu făcuserăm la şcoală studii de stenografie.
Nu am avut ocazia să-i susţin examene anuale, despre ele mi-a povestit sora mai mică care i-a fost şi ea studentă. De altfel, legende despre d-l Axionov-examinatorul circulau de la studenţii anilor precedenţi la cei ai anilor următori. Aceştia, îngroziţi, se apucau de manuale, enciclopedii, monografii nu înainte de examene de an, ci în vacanţă, înainte de anul de studii, înainte de prelegeri!
Conspectele prelegerilor D-lui se transmiteau între muzicologi din mână în mână ca şi cărţuliile tipografiei clandestine (deşi nu conţineau nimic din literatura prohibită a disidenţilor, ci anume idei ştiinţifice profunde, exhaustive, exprimate într-o formă cât se poate de concisă, cu prescurtări maximal posibile ale cuvintelor), ba mai mult, erau împrumutate şi apoi răpite, ca şi cum ar fi nişte timbre rare! La fel şi biletele de examene, compuse de el (ulterior şi de subsemnata, urmând indicaţiile lui) pentru muzicologi şi compozitori, nu presupuneau o tocire tâmpită a conspectelor, nici cititul manualelor «pe diagonală», «de la – până la», ci îndreptau gândul analitic al viitorilor profesori, critici ai artei muzicale, savanţi. Testele la muzică erau primite nu de un profesor, ci de un «balaur cu nouă capete» — pentru toţi cei examinaţi avea un caieţel special unde însemna leitmotivele şi temele muzicale nerecunoscute, şi studentul, fie muzicolog, fie interpret, nu primea nota la examen de an până când nu susţinea testul muzical la toate temele muzicale învăţate insuficient. Această metodă asigura o perfectă formare a aptitudinilor pregătirii pentru testul la muzică şi pentru examenul de stat, unde se verifică cunoştinţele obţinute de studenţi în toţi anii de studii şi, de aceea, nici un interpret, ca să nu mai vorbim de muzicologi şi compozitori, nu scăpa de exigenţa protectoare a Profesorului.
Cu atât mai mare era onoarea să intri în rândurile doctoranzilor lui, iar să obţii de la el o invitaţie în doctorantura Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova era egalabil doar cu o invitaţie de participare la programul de pregătire cosmică din partea lui Iuri Gagarin! Mult timp nici nu ne venea a crede în realitatea acestor oferte! Era (şi rămâne!) o responsabilitate atât de enormă, o încredere atât de mare din partea Învăţătorului, încât e nevoie de o viaţă pentru ca să o justifici.
Să nu uităm că pentru abiturienţi nu era un simplu examinator terifiant, ci «groaza nopţii», iar studenţii tremurau la ecoul vocii lui pe coridoarele etajului al doilea al Conservatorului, înfricoşaţi ca de «leii care mugit-au», căci «îi rămâneau datori cu 12 leitmotive din Wagner, ce oroare, unde să mă ascund ca să nu mă vadă, am avut concert academic, încă n-am dovedit să le-nvăt, el mă tine minte!».
Iar pentru doctoranzi şi subalterni s-a dovedit a fi «ca un tată», explica, «ducea de mânuţă» prin labirinturile domeniului de cercetare (de sine stătător, se presupunea!), avea grijă să nu rămână nimic «obscur» în explicaţii (nu te «decapita», dacă îndrăzneai să precizezi ceva, pentru a fi sigură că ai înţeles totul cert, ba din contra, te încuraja tacticos să treci peste groază şi sfială, să-i vorbeşti «ca de la egal la egal»!), în clipe de răgaz mai şi glumea, zâmbetul lui era semn de încredere maximă.
Până la Dl Axionov am făcut cunoştinţă cu două metode de conducere ştiinţifică: unii profesori (ca mult regretaţii Lev Ivanovici Adam şi Gleb Simonovici Ceaicovschi-Mereşanu) îşi dădeau bine seama că să scrii o teză de an sau o teză de licenţă fără asistenţa grijulie a conducătorului ştiinţific, fără ca el să te ajute să-ţi formezi aptitudinile necesare, e imposibil, alţii (lectori străluciţi, erudiţi în materie, de altfel) îi lăsau pe studenţi să-şi demonstreze incapacităţile «cum îi duce capul».
Când am început să lucrez în calitate de cercetător începător, alături de Dl Axionov, eram sută la sută sigură de două lucruri: 1). Specialitatea D-lui este câmpul în care intră ca segment îngust şi tema tezei mele de doctorat, şi 2). Are în palmares cel puţin 10-15 doctoranzi cu susţineri reuşite în acelaşi domeniu de cercetare! Am avut mai mulţi profesori de specialitate la Pian care considerau că doar nervozitatea lor făţişă îi face pe elevi să se simtă «dezgheţaţi» la instrument în timpul examenului. Realmente însă elevii sensibili intrau în panică şi pierdeau 60-80 la sută din cele obţinute la penultimele repetiţii. Înainte de susţinerea tezei de doctorat, supraveghindu-mi procesul de elaborare a tacticilor defensive, Conducătorul meu ştiinţific lucra cu mine mai calm decât la prima etapă a alegerii strategiilor abordării temei tezei de doctorat. Şi doar după susţinerea tezei, după ce am ieşit definitiv din «coconul» studenţesc şi m-am adaptat puţin la «spaţiul cosmic» al Academiei de Ştiinţe, am aflat că Profesorul meu se preocupă, în special, de domeniul muzicii simfonice moderne (avea deja până la 90 de titluri, în total, actualmente, sunt mai mult de 100!), că tema mea nu a fost studiată de el niciodată până la momentul când ne-am apucat de ea împreună şi, mai mult, eu am avut onoarea excepţională de a fi prima dintre doctorandele lui!
În decurs de 20 ani (1992-2012) a fost unicul doctor habilitat în muzicologie, şi era o situaţie cât se poate de naturală, nimeni nu focaliza atenţia asupra acesteia, ceea ce relatează de faptul cât de puţin valora pentru Dl Axionov «alaiul cu fanfară» (ca titlul de Om emerit, 1999 sau medalia Meritul civic, 2011) în comparaţie cu lucrurile reale care trebuiau să fie făcute în intervale extrem de compacte de timp şi la un nivel profesional superior. Şi orişicine putea să intre, între timp, în biroul lui de prorector; documentul şi stiloul imediat şi imperceptibil erau puse la o parte pe masa de lucru şi… parcă a intrat în acest birou cu două minute înaintea dvs. anume pentru a rezolva împreună cu dvs., într-o ambianţă calmă de lucru, problemele lui cu dvs., ale tuturor în comun. Şi se rezolva pe loc, chiar dacă pe masa lui era o sumedenie de hârtii şi îşi aşteptau soluţionarea la fel de ardentă mormane de sarcini administrative, didactice şi ştiinţifice, dvs. şi problema dvs. eraţi prioritare pentru prorectorul V. Axionov, iar mormanele lui nici nu le-aţi fi sesizat.
Şi cu atât mai mare este bucuria cu care îi salutăm pe toţi acei care s-au raliat cohortei noastre mândre de «axionovişti», elevi şi doctoranzi. Vai, numărul acestora din urmă, aflat în creştere sigură şi permanentă, s-a curmat brusc… şi de acum înainte vom fi doar noi, cei opt doctoranzi şi cei şase doctori «din pepinierea lui Axionov». Aceştia suntem, din «prima recrutare», Elena Nagacevschi (1996); la fel, tăcuta mândrie şi bucurie a sectorului Muzicologie, eleva D-nei Ţîrcunova la teza de licenţă, Alina Pereteatco (1997); de decizia ei de a părăsi AŞM şi a reveni la munca de cadru didactic până acum regretă toţi acei care au cunoscut-o, punând-o pe o treaptă cu Violina Galaicu (prima dintre cei chemaţi de D-l Axionov în componenţa noului sector Muzicologie, ei ia încredinţat şi conducerea acestuia când a plecat la postul de prorector lucru didactic) şi Victoria Tcacenco (deşi este ultimul element alăturat componenţei noastre, dar şi unul de elită — nu mai oboseşti să înveţi de la aceste discipole ale lui Axionov); dar cu atât mai mare norocul copiilor şi părinţilor acestora, la care a revenit Alina Pereteatco, căci este şi ea o Profesoară şi Instruitoare înnăscută. Conspectele ei, cele mai complete, s-au învrednicit şi ele de onoarea de a fi împrumutate şi răpite în promoţia antecedentă celei căreia aparţine subsemnata — Alina Pereteatco susţinea examenul său de stat fără ele, ţinând în memorie vocea profesorului de la prelegeri la fiecare temă. Bine că Nicolai Dmitrievici Sebov care ne ţinea prelegeri la Istoria muzicii ruse, nu ne permitea să conspectăm, ne antrena să memorăm totul «din glas», fără repetări.
Şi speranţele noastre nerealizate, Elena Lungu-Belcicov şi Iulia Cibotaru ale căror teme au rămas neînfăptuite după plecarea lor din doctorantura. În schimb, ca o eternă consolare în pierderi atât de irecuperabile ale colegelor şi prietenelor, ni s-a raliat Parascovia Rotaru (2004); spre diferenţă de noi, doctorandele precedente care, la un nivel calitativ nou, în concordanţă cu cerinţe mai riguroase şi în termeni de timp la fel de riguros restrânşi, am continuat propriile investigaţii, începute în teze de licenţă!) i-a fost propusă una dintre cele mai complexe teme — şi a reuşit să o realizeze în ciuda tuturor încercărilor la care a fost supusă de destin! În pofida faptului că sfera intereselor ei ştiinţifice se află într-un domeniu de cercetare cu totul diferit, pe care îl şi explorează actualmente în regim absolut autonom, deoarece nu putem să-i venim în ajutor, sugerându-i soluţii posibile, ci ea ne dă consultaţii, la nevoie, cu generozitate şi delicateţe.
Anatol Cazacu a susţinut teză de doctor după 10 ani de muncă asiduă (2010), demonstrând prin fapt că şi reprezentantul catedrei Instrumente aerofone şi de percuţie poate să ajungă pe o tablă cu un muzicolog-cercetător înnăscut, dacă urmează stăruitor toate recomandările conducătorului ştiinţific — căci susţinerea lui a avut loc în aceeaşi zi cu susţinerea exemplară a tezei de către Elena Sambriş. Au urmat susţinerile unor teze complexe, cu teme aprofundate ca şi materie muzicologică, autorii fiind Ruslana Roman (2011) şi Vladimir Andrieş (2012), în cadrul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Acolo, unde se păstrează cu sfinţenie memoria altui prorector, Lidia Alexandrovna, acolo, unde, după prezentarea la AŞM a dării de seamă pentru anul 2012 despre lucrul ştiinţific îndeplinit, revenea grăbit prorectorul Vladimir Axionov, acolo, unde nu va mai reveni, dar de unde nu va mai pleca nicicând memoria lui înseninătoare. Ceea ce nu înseamnă că s-a curmat şi creşterea noastră profesională, din contra, Profesorul nostru continuă să ne conducă prin operele sale (în baza lor urmărim elanul lui profesional şi conceptual de o consecvenţă unică! Ponderea reală a cercetărilor lui ştiinţifice, valoarea lor pentru muzicologie, atât naţională, cât şi internaţională, necesită un articol aparte în baza studierii meticuloase a acestei materii realmente imense).
Suntem mândri şi fericiţi să purtăm răspundere pentru munca noastră faţă de memoria lui luminată. Nu deplângem plecarea lui subită, ci ne bucurăm că l-am cunoscut şi am fost onoraţi de atenţia şi grija lui, de munca lui în a ne forma. Fără persoane de tipul Profesorului şi Instruitorului nostru, muzicologia ca şi ştiinţă elevată din Moldova ar fi dispărut înainte de a se înfiripa.
[1] Ţinem să reproducem cât mai cert informaţiile furnizate cu amabilitate de d-na S. Ţircunova. Unele informaţii au fost precizate graţie ajutorului amabil al d-nei G. Cocearova.