STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 2 (25), 2015
STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 2 (25), 2015
REVISTACREAŢIILE PENTRU CLARINET ŞI ACOMPANIAMENT ÎN REPERTORIUL COMPONISTIC AL LUI OLEG NEGRUŢA
ARTICOLCREAŢIILE PENTRU CLARINET ŞI ACOMPANIAMENT ÎN REPERTORIUL COMPONISTIC AL LUI OLEG NEGRUŢA
WORKS FOR CLARINET AND ACCOMPANIMENT IN OLEG NEGRUŢA’S COMPOSITION REPERTOIRE
SERGHEI MUŞAT,
doctorand, Universitatea de Arte G. Enescu, Iaşi, România
NATALIA CHICIUC,
doctorandă, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice
Repertoriul componistic al lui Oleg Negruţa pentru instrumentele solistice cu acompaniament, dintre care se evidenţiază opusurile dedicate clarinetului, este unul important pentru arta muzicală autohtonă. Intr-un vast areal genuistic, acesta confirmă ataşamentul constant al compozitorului la ideea şcolii profesioniste basarabene. Câteva lucrări relevante, în acest sens, pot fi considerate cele trei piese pentru clarinet şi pian: Improvizaţie, Fantezie pe o temă de Paganini şi Elegie. Or, articolul de faţă are menirea de a desfăşura într-un mod analitic unele aspecte specifice limbajului negruţian, şi, mai mult, de a sublinia măiestria autorului de a îmbina unele elemente folclorice cu altele specifice jazz-ului, ambele tratate în conformitate cu canoanele muzicii academice.
Cuvinte-cheie: clarinet, acompaniament, repertoriu, improvizaţie, temă cu variaţiuni, elegie
Oleg Negruţa’s composition repertoire for solo instruments with accompaniment, of which clarinet opuses are highlighted, is important for indigenous musical art. In a vast genre complex, it confirms the composer’s constant commitment to the idea of the Bessarabian professional school. In this sense, as relevant works can be considered the three pieces for clarinet and piano: Improvisation, Fantasy on a Theme by Paganini and Elegy. However, this article is meant to offer details in an analytical way about Negruţa’s specific language and, moreover, to emphasize the author’s mastery of combining folklore elements with others characteristic ofjazz, both being treated according to the canons of academic music.
Keywords: clarinet, accompaniment, repertoire, improvisation, theme with variations, elegy
Reprezentant al generaţiei născute între cele două războaie mondiale, Oleg Negruţa este unul dintre compozitorii care prin întreaga sa operă muzicală demonstrează, în baza profesionalismului interpretativ autohton, posibilitatea creării unui repertoriu semnificativ. O parte importantă a acestuia este constituită din lucrări pentru instrumentele solistice, însoţite de altele acompaniatoare. Şi, deşi în debutul carierei sale componistice autorul prefera pentru solo-uri vioara, violoncelul sau pianul, spre sfârşitul anilor ’80 acesta îşi orientează atenţia către instrumentele aerofone, în special către clarinet. Or, unul dintre motive ar fi fost dorinţa de a susţine cariera solistică a fiului său, clarinetistul Alexandru Negruţa.
Astfel, compozitorul lansează un şir de creaţii dedicate clarinetului cu acompaniament pianistic, printre care se numără Rondo, Fantezie pe temele cântecelor despre Chişinău, Sonata nr.1, 2 piese (Vocaliză şi Moment muzical), Impromptu, Sonata nr.2 „Romantică”, Improvizaţie, Fantezie pe o temă de Paganini ş. a. Unele dintre acestea sunt incluse în repertoriul muzical autohton didactic şi de concert, în timp ce altele rămân necunoscute, nefiind vreodată editate şi cercetate analitic ori interpretativ. Câteva exemple, în acest sens, sunt Fantezie pe o temă de Paganini, Improvizaţie şi Elegie, toate trei pentru clarinet şi pian.
Fantezie pe o temă de Paganini reprezintă o parafrazare a unei teme din cele 24 Capricii pentru vioară solo paganiniene, arhicunoscute în istoria muzicii universale. Este vorba despre Capriciul nr. 24, cel final, in a-moll, o faimoasă lucrare violonistică constituită dintr-o temă, 11 variaţiuni şi un final. Considerat una dintre cele mai dificile creaţii scrise vreodată pentru vioară solo, acesta a devenit de nenumărate ori materie primă pentru lucrări ale sec. XX-XXI precum
Fantezie-Variaţiuni pe o temă de Niccolo Paganini de James Barnes; Variaţiuni pe o temă de Paganini pentru orchestră de Boris Blacher; Paganiana pentru două piane de Charles Camilleri, Studii pe o temă de Paganini de Ignaz Friedman, Rapsodia Paganini de David Garrett etc. În lista nesfârşită a acestora se înscrie şi lucrarea lui Oleg Negruţa — Fantezie pe o temă de Paganini pentru clarinet şi pian, o versiune a creaţiei omonime pentru clarinet şi orchestră de cameră, dedicată clarinetistului Simeon Duja. Apărută în anul 2004, adică în perioada târzie de creaţie a autorului, Fantezia reprezintă, după cum afirmă muzicologul Vladimir Axionov, „tradiţia întemeiată pe muzica basarabeană de către Şico Aranov, a cărei esenţă o constituie încorporarea elementelor muzicii populare, de jazz sau simfojazz în cadrul celei academice” [1, p. 69].
Din punct de vedere arhitectonic, compozitorul păstrează parametrii specifici ai unei Teme cu variaţiuni. Cu toate acestea, Oleg Negruţa îşi intitulează creaţia Fantezie, termen care, deşi „desemnează în genere o lucrare instrumentală cu formă liberă” [2], nu este atribuit nivelului arhitectonic în acest caz, ci celui semantic. Mai mult, oarecum ataşat de Fantezie este şi termenul Capriciu, parte a titlului creaţiei în cauză. Or, „capriciu este o piesă a cărei formă, scriitură şi, eventual, conţinut sunt dictate de libera fantezie a compozitorului şi nu de reguli” [3]. Aşadar, în cadrul creaţiei lui Oleg Negruţa cei trei termeni muzicali — Temă cu variaţiuni, Fantezie, Capriciu — se află într-o strânsă legătură şi corelare, trăsăturile comune fiind variaţia, improvizarea şi fantazia.
Revenind la forma lucrării, menţionăm păstrarea structurii creaţiei paganiniene (13 secţiuni cu diverse funcţii: Temă, Variaţiuni şi Final). Astfel, se remarcă în cazul Fanteziei lui Negruţa împărţirea celor 103 măsuri în 12 compartimente a câte 8 măsuri, primul dintre care este un fragment introductiv, la care se adaugă şi episodul final din 7 măsuri. Toate secţiunile sunt expuse în acelaşi tempo indicat la începutul lucrării — Maestoso con spirito, în aceeaşi măsură de 4/4 şi în tonalitatea g-moll, la o secundă descendentă de tonalitatea originală a Capriciului nr.24 de Paganini — a-moll. Ex. 1:
Intervalica în salturi sau treptată se găseşte în multiple şi diferite formulări, relieful melodic fiind unul flexibil. Mai mult, vestita linie melodică paganiniană este valorificată din toate punctele de vedere, însă nu în stilul lucrării originale, ci într-unul tipic de jazz. În partida clarinetului sunt prezente diverse varieri în baza formulelor melodice, a sunetelor accentuate în corelare cu cele neaccentuate, a pauzelor, etc. În acelaşi timp, în partida acompaniamentului pianistic tot complexul de sonorităţi se reduce uneori la câteva acorduri care asigură un ritm în stil de jazz.
Ca mijloc de amplificare a melodicii mai mult sau mai puţin cumulative, armonia este surprinzător de plăcută, avându-se în vedere noile tehnici compoziţionale ale secolului XXI. Or, anume modestia acordurilor în ritm de jazz completează auditiv ceea ce vizual pare sărăcăcios. Se fac referiri aici la factura omofonă şi scriitura lipsită de oarecare intrigi, într-un ambitus care nu pare să provoace dificultăţi interpretative.
Timbrul, însă, surprinde prin faptul că în acompaniamentul pianistic sună exact ca un cvartet de coarde. Astfel, mâna stângă din partida pianului reprezintă un violoncel sau chiar un contrabas iar cea dreaptă — două viori şi o violă. Închipuirea duetului clarinet-pian drept un ansamblu clasic ce produce sonorităţi de jazz conduce la sublinierea timbrală a preferinţelor majore, în general, ale compozitorului în domeniul jazz-ului. Într-un final, o audiere a Fanteziei pe o temă de Paganini pentru clarinet şi pian ar crea impresia unui déjà vu, deşi Oleg Negruţa a conferit temei paganiniene un alt suflu — unul de jazz.
Dintre multe creaţii pentru clarinet şi acompaniament cărora Oleg Negruţa le-a dat viaţă face parte şi Improvizaţie pentru clarinet şi pian. Creaţie care se înscrie în rândul opusurilor percepute drept „invenţie pe moment a unor fragmente sau lucrări muzicale, realizată mai mult sau mai puţin după nişte tipare prestabilite” [4], aceasta reprezintă o îmbinare între spontaneitatea şi libertatea unei realizări muzicale lipsite de indicaţii sau tipare cunoscute ori stabilite anterior şi improvizarea „canonizată” după legi şi modele restrictive.
Aşadar, în interiorul Improvizaţiei se conturează o formă liberă care poate fi tratată ca o structură apropiată de Rondo fără unul dintre Episoade (vezi Schema 1) sau de una tripentapartită cu un Episod (vezi Schema 2).
Într-un fel sau altul, toate secţiunile lucrării (care însumează 72 de măsuri), mai mult sau mai puţin contrastante între ele, sunt expuse în acelaşi tempo indicat în debut — Andante, metru de 4/4 şi în una şi aceeaşi tonalitate — Es-dur. Parametrul melodico-ritmic se prezintă pe tot parcursul creaţiei drept unul improvizatoric, ad libitum, în baza unor formule melodice reprezentative în partida clarinetului (vezi Ex. 2) şi a altora — ritmice — în cea a pianului. Iar dacă în alte creaţii negruţiene se găseşte în acompaniament un ritm relativ sărăcăcios, în Improvizaţie acesta este îmbogăţit prin alierea şi colaborarea intensă cu profilul melodic.
Intervalica, mai mult în salturi decât treptată, este etalată în multiple şi diverse exprimări uneori destul de cromatizate. Iar deseori, se pare, autorul apelează la inflexiuni către diferite tonalităţi ce rezultă din treptele tonalităţii de bază, ori, pur şi simplu, abordează abateri sonore către treapta a şasea coborâtă (VI b) sau a patra urcată (IV #).
Ex. 2:
Din punctul de vedere al tematicii, se întâmplă ca cel de-al doilea Episod al Rondo-ului, sau Episodul formei tripentapartite, este unul mai îndepărtat melodic, însă nu şi ritmic. Cele 16 măsuri sunt interpretate doar de către pian. În acest fel, partida de acompaniament însumează, pe lângă formulele ritmice de blues întâlnite şi până aici, o serie de elemente melodice tipic solistice. Mai mult, după cum se poate observa în schema 1, un Refren al formei de Rondo lipseşte, al treilea Episod urmând imediat după al doilea. Însă, dacă lucrarea este analizată ca o structură tripentapartită, totul se conformează rigurozităţilor formei.
Secţiunea finală include şi o cadenţă în partida clarinetului importantă după agogică, indicaţiile de rigoare fiind accelerando, poco ritenuto, rallentando molto. Prin intermediul a trei măsuri finale Oleg Negruţa revine cu promptitudine la conţinutul introductiv şi încheie Impovizaţia cu un acord de tonică cu sextă inclusă (T6). Astfel finalizează o structură arhitectonică care nu poate fi apreciată sub ideea de formă bine stabilită, iar principiile formei de Rondo cu ale celei tripentapartite se îmbină cu măiestrie în cazul creaţiei date sub auspiciile formei libere.
Deşi Improvizaţia lui Oleg Negruţa este o lucrare miniaturală scrisă în vremuri în care muzica devine din ce în ce mai mult un teren tehnologizat de reinterpretare a sunetului, cu referire la anul compunerii — 2001, totuşi, alături de alte creaţii negruţiene, aceasta este una specială prin abordarea academică tradiţională a unor mijloace de expresivitate tipice blues-ului. Or, printre multiplele încercări ale compozitorilor universali şi naţionali de ieri şi de azi în domeniul diferitor tehnici de compoziţie care presează tot mai mult asupra tradiţionalismului în muzică, tratarea sunetului în stil negruţian pare una exotică dar şi bine primită de ascultător.
Dacă între anii compunerii celor două lucrări anterioare ale lui Oleg Negruţa — Fantezie (2004) şi Improvizaţie (2001) — nu există o mare întindere de timp, atunci între acestea şi Elegie pentru clarinet şi pian, se găseşte o perioadă de peste un deceniu. Datată cu anul 1985, creaţia este, de facto, un aranjament al opusului omonim pentru clarinet şi orchestră din repertoriul negruţian.
La fel ca şi în cazul celorlalte compoziţii, Elegia este reprezentată în deplină perfecţiune de titlu. În general, termenul (din greacă elegos — vaiet, cântec de doliu) indică o „piesă muzicală, vocală sau instrumentală, cu acompaniament de pian, ce redă sentimentul de durere sau tristeţe. Uneori predomină caracterul meditativ, nostalgic” [5, p. 102]. O atare atmosferă se regăseşte şi în creaţia lui Negruţa, astfel încât pe parcursul celor 53 de măsuri ale lucrării, autorul, deşi nu oferă prea multe indicaţii referitoare la tempo, dinamică sau agogică, reuşeşte a sugera tristeţea, regretul, mâhnirea. Iar conform teoriei afectelor, modul minor utilizat — e-moll — şi indicaţia iniţială Largo e mesto (larg şi trist) subliniază şi mai mult starea elegiacă a e-ului.
Ca gen, elegia nu are o structură determinată, „compozitorii adoptând forma în funcţie de expresia şi desfăşurarea muzicală, dar de cele mai multe ori se recurge la una din formele de lied” [5, p. 102]. Astfel, în creaţia lui Oleg Negruţa se configurează o formă bipartită dublă, ale cărei compartimente evoluează în baza monotematismului, deşi în schema de mai jos sunt notate distinct. Schema 3:
După două măsuri pianistice a câte 3/4, care poartă o funcţie introductivă prin intermediul a câtorva acorduri în tonalitatea e-moll, cele patru secţiuni — A, B, A1, B1 — nu conţin decât o linie melodică într-o oarecare dezvoltare şi un acompaniament armonic tipic jazz-ului în baza unor funcţii de tonică, din grupul de subdominantă şi din cel de dominantă. Mişcarea melodică în partida clarinetului este constituită din intervale mici şi ocazional din salturi, îmbinare potrivită pentru redarea interpretativă a durerii, tânguielii. Ex. 3:
Delimitate printr-un ritenuto, cele două jumătăţi ale formei — A + B şi A1 + B1 pot fi analizate şi sub aspectul compartimentelor unei forme de sonată monotematică fără tratare/dezvoltare, întrucât primul binom ar reprezenta expoziţia cu cele două teme provenite din acelaşi nucleu tematic, iar cel de-al doilea — o repriză dinamizată, în interiorul căreia eventuala temă secundară (B1) este trasată la o altă înălţime (sol — sunet al tonicii) faţă de expunerea iniţială (de la re — sunet al dominantei naturale).
Însă, oricum n-ar fi tratată structura arhitectonică a Elegiei — formă bipartită dublă sau formă de sonată fără tratare/dezvoltare — aceasta sfârşeşte într-o altă tonalitate decât e-moll, şi anume în cea omonimă — E-dur. Fixarea trisonului major are loc chiar în ultima măsură a creaţiei, sub indicaţiile pp şi Molto ritardando. Luate împreună, acestea ar insufla ascultătorului o luminiţă la capătul tunelului, o revenire la optimism şi o şansă la fericire.
În concluzie, Fantezie pe o temă de Paganini, Improvizaţie şi Elegie — trei lucrări pentru clarinet şi acompaniament pianistic — sunt o dovadă incontestabilă a orientării stilistice negruţiene. Or, în baza unor tradiţii compoziţionale de secole, „în operele semnate de Oleg Negruţa s-au contopit elementele neoclasice cu cele tipice manierei de jazz” [1, p. 110]. Însă, pe cât de valoroase sunt conţinuturile acestor opusuri, datorită dificultăţilor tehnice de interpretare, nu se găsesc frecvent în programele de concert şi nu au fost incluse vreodată în repertoriul pedagogic, deşi autorul încurajează acest fapt prin colaborarea intensă în scop creativ atât cu interpreţii şi pedagogii, cât şi cu publicul.
Referinţe bibliografice
- AXIONOV, V. Tendinţe stilistice în creaţia componistică din Republica Moldova (muzica instrumentală). Chişinău: Cartea Moldovei, 2006.
- Fantezie. In: Dexonline. [accesat 10 noiem. 2014]. Disponibil:www.dexonline.ro.
- Capriciu. In: Dexonline. [accesat 10 noiem. 2014]. Disponibil:www.dexonline.ro
- Improvizaţie. In: Dexonline. [accesat 10 noiem. 2014]. Disponibil:www.dexonline.ro
- BUGHICI, D. Dicţionar de genuri şi forme muzicale. Bucureşti: Editura Muzicală, 1978.