STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 3 (26), 2015

PROMOVAREA CULTURII NAŢIONALE PRIN DIASPORĂ

PROMOVAREA CULTURII NAŢIONALE PRIN DIASPORĂ

THE PROMOTION OF NATIONAL CULTURE THROUGH DIASPORA

ANASTASIA OCERETNÎI,

conferenţiar universitar, doctor în sociologie, Universitatea de Stat din Moldova

Procesele migratorii au determinat formarea unor grupuri etnice compacte departe de ţara de origine, grupurile de diasporă fiind larg abordate în contemporaneitate. Comunităţile diasporale sunt parte componentă a tuturor ţărilor lumii. Studiul acestor comunităţi este determinat atât de rolul acestora în dezvoltarea economică a ţării de origine cât şi de păstrarea şi promovarea cul­turii naţionale. Prin valorile promovate are loc o reunificare a membrilor diasporei. Pe parcursul istoriei diaspora a fost asociată cu influenţe social-politice şi economice, dar şi culturale: ea are rolul de a crea noi curente culturale, idei şi instituţii.

Cuvinte-cheie: cultură, valori naţionale, diasporă, transfer cultural

Migration processes caused the formation of compact ethnic groups away from home, diaspora groups being widely dis­cussed in contemporary times. The diaspora communities are characteristic of all countries. The study of these communities is determined by their role in the economical development of home countries and in preserving and promoting national culture. hrough the promoted values is realized a reuniication of diaspora members. hroughout history diaspora was associated with socio-political, economical and cultural inluences: its aim is to create new cultural trends, ideas and institutions.

Keywords: culture, national values, diaspora, cultural transfer

Diaspora, ca obiect de cercetare, nu poate fi atribuită exclusiv preocupărilor cercetătorilor din domeniul ştiinţelor sociale din contemporaneitate. Investigarea, din perspectivă interdisciplinară a diasporei, este determinată în prezent de amplificarea proceselor migratorii la nivel mondial: unele studii identifică că, în ultimii 50 de ani, numărul migranţilor a crescut de 3 ori, fiecare al 35-lea lo­cuitor al globului fiind migrant [1]. Dacă, în abordările incipiente asupra acesteia, se punea accentul pe o interpretare negativă a schimbării locului de trai în context discriminatoriu şi opresiv, atunci, în prezent, cercetătorii se centrează pe beneiciile unor identităţi multiple (creolizare), crearea de noi „case” departe de ţara de origine şi multiplele oportunităţi de mobilitate determinate de procesele de globalizare [2, p.13]. În acelaşi timp, factorul politic manifestă interes faţă de comunităţile diasporale, determinat de valoarea şi rolul lor în dezvoltarea ţării de origine, mai ales din perspectivă economică şi mai puţin din perspectivă culturală. Cu toate acestea, comunităţile diasporale contribuie la conser­varea culturii naţionale şi la propagarea acesteia departe de ţara de origine, făcând posibilă cunoaşte­rea acestei culturi şi preluarea de către băştinaşi a unor elemente culturale.

Analiza surselor bibliografice atestă prezenţa câtorva date referitoare la apariţia istorică a conceptu­lui de diaspora. Spre exemplu, cercetătorii Ferreol G. şi Jucquois G. identifică anul 1892 ca an de referinţă de utilizare în limba franceză a termenului, menţionându-se contribuţia savantului Renan Er., care l-a abordat în lucrarea Histoire dupeuple d’Israel [3, p.197]. Conform Oxford English Dictionary Online, în limba engleză termenul a fost utilizat iniţial în anul 1876, în abordarea activităţilor diasporei în evanghe­lizarea bisericilor protestante. Cu toate acestea, termenul originar este întâlnit în Septuaginta (traducerea din limba ebraică în limba greacă a Vechiului Testament) în reflectarea situaţiei comunităţilor evreieşti din afara Palestinei în fraza „ese diaspora en pasais basileias tes ges” ceea ce semnifică că această comu­nitate urma să fie „o dispersie în toate împărăţiile pământului”. Astfel, termenul diaspora a fost asociat iniţial evreilor, această comunitate diasporală iind considerată arhetipul acestui fenomen istoric de mi-graţie la scară mare, zeci de milioane de evrei fiind răspândiţi astăzi în întreaga lume [3, p.197-198]. În contemporaneitate, termenul de diasporă a intrat în uz ştiinţific după a doua jumătate a secolului XX, nemaifiind asociat exclusiv cu etnicii evrei. Acest fapt este evidenţiat în studiile cercetătorului Brubaker R., care, în anul 2005, relevă utilizarea la scară largă a conceptului de diasporă, iind posibil de aplicat la orice populaţie care este într-o anumită măsură dispersată în spaţiu. Cercetătorul a efectuat o analiză documentară a surselor la tematica dată, publicate în anii 1900-1910, identificând că 17 din 18 lucrări publicate relectau problematica diasporei evreieşti. În cazul cărţilor publicate în anul 1960, la fel, marea majoritate a acestora erau despre comunitatea diasporală evreiască. În analiza efectuată pe un eşantion de 20 de cărţi (din totalul a 253 de cărţi publicate în anul 2002), doar 2 au fost în legătură cu cazul evre­iesc, în celelalte fiind abordate alte 8 comunităţi diasporale [3, p.14].

Până în prezent noţiunea nu este clar deinită, constituind, astfel, un câmp fertil de discuţie în cer­cul cercetătorilor. Conform Dicţionarului Merriam diaspora este definită ca un grup de persoane care trăiesc în afara ţării în care au trăit ei sau strămoşii lor [4]. Această definiţie poate fi completată cu cea expusă în Социологический энциклопедический словарь, conform căruia diaspora este concepută ca strămutarea unei părţi a populaţiei (comunităţii etnice) în alte ţări decât cele de origine, prin păstrarea sentimentului de identificare cu patria [5, p.71]. Deseori, în prezent este citată definiţia cercetătorului Scheffer G., conform căreia diaspora modernă reprezintă grupuri etnice minoritare de migranţi, care locuiesc şi acţionează în ţările gazdă, dar menţin legături puternice sentimentale şi materiale cu ţările lor de origine [6, p.15]. În cazul legislaţiei naţionale, diaspora include cetăţenii Republicii Moldova stabiliţi temporar sau permanent peste hotarele ţării, persoanele originare din Republica Moldova şi descendenţii lor, precum şi comunităţile formate din aceştia [7].

Cercetătorul Safran W. propune următoarele elemente distinctive ale diasporei, comparând-o cu comunităţile de migranţi:

– diaspora menţine un mit sau o memorie colectivă a patriei lor;

– membrii diasporei privesc patria lor ancestrală ca fiind casa lor adevărată, la care se vor în­toarce în cele din urmă;

– membrii diasporei sunt antrenaţi în restaurarea sau menţinerea patriei în sensul securităţii şi prosperităţii ei;

– patria reprezintă un punct de referinţă în formarea identităţii lor [8, p.5].

În acelaşi timp, putem identifica unele criterii de distingere a diasporei: dispersarea spaţială; ori­entarea spre patrie, care sunt văzute ca sursă de valori, identitate şi loialitate; menţinerea unor graniţe, manifestată prin păstrarea unei identităţi distinctive în relaţie cu societatea-gazdă, posibil de menţinut doar prin neasimilarea elementelor culturale noi. De altfel, menţinerea graniţelor este un criteriu rele­vant în constituirea diasporei. Comunitatea diasporală se caracterizează prin solidaritate activă, relaţii sociale intense, fapt pentru care unii cercetători identiică apartenenţa la o diasporă ca o stare de spirit.

Pe parcursul timpului, crearea comunităţilor de diasporă a fost favorizată de o multitudine de factori, printre care: marile crize economice, exodurile, foametea, epurările etnice excesive şi reciproce (Europa balcanică a anilor 90), expulzările (mexicanii din SUA în 1954), genocidurile (evreii, armenii etc.), războaiele de cucerire a teritoriilor, cele interetnice, politice sau religioase [3, p.198]. Putem conchide că trecutul dramatic al omenirii a contribuit la dispersarea a numeroase popoare. În prezent, însă, nu mai putem considera acest factor drept unic în explicarea diasporei.

Uneori, procesele de globalizare antrenează mişcări migratorii foarte ample, care conduc la crea­rea şi organizarea de comunităţi diasporale pe alte teritorii. Acest fapt poate fi identificat cu uşurinţă în cazul diasporei chinezeşti care îşi formează renumitele „chinatowns” în metropolele din Occident [3, p.199]. Aceste mişcări au favorizat abordarea diasporei dintr-o altă perspectivă. Spre exemplu, Co­hen R., în analiza diasporei, se debarasează de modelul istoric, în care se punea accentul pe originile traumatice în explicarea şi justificarea întemeierii comunităţii pe un pământ străin. Cercetătorul sus-numit consideră că diaspora nu mai poate i explicată ca iind un fenomen migrator forţat, dar ca o migraţie benevolă. În lucrarea Global Diasporas: An Introduction, Cohen R. identifică patru tipuri de diaspora în dependenţă de factorii care au contribuit la formarea acestora:

– victimă (victim diaspora) – împrăştierea populaţiei de pe teritoriile lor ancestrale sau stabili­rea unui alt domiciliu ca o consecinţă a unor evenimente decisive;

– muncă (labor diaspora) – mişcarea sau migrarea persoanelor în afara ţării de origine în căuta­rea unui loc de muncă;

– imperială (imperial diaspora) – strămutarea populaţiei în scop de expansiune;

– comercială (trade dispora) – reţelele de comercianţi care transportă, cumpără şi vând bunuri pe distanţe lungi, aceştia fiind în căutarea noilor pieţe de comerţ şi dezvoltare [6, p.15].

Astfel, formarea diasporei nu mai poate i asociată doar cu o migrare forţată, dar şi cu una benevo­lă, în contextul în care, în ţara de destinaţie, sunt condiţii social-economice, culturale deosebite de ţara de origine. Este exemplul cetăţenilor europeni din SUA, Canada sau Australia, care au emigrat volun­tar în vederea realizării unor proiecte personale. Analiza situaţiei date este realizată pe larg de cerce­tătorii Thomas W.I. şi Znaniecki F., în lucrarea The Polish Peasant in Europe and America. Monograph on an Immigrant Group (1918-1920), în cinci volume fiind analizate 764 de scrisori ale migranţilor polonezi expediate rudelor din Europa. Cercetătorii au arătat că dezvoltarea şi construcţia identitară a grupului diasporal sunt deicitar realizate, atestându-se lipsa unei perspective de dezvoltare coerentă pe un teritoriu „străin”.

Arhetipul diasporei se bazează pe ideea că totalitatea membrilor acesteia creează prin migrare o nouă comunitate transnaţională şi omogenă, cu un puternic sentiment de apartenenţă şi cu un proiect de viitor pe plan politic, social şi cultural. Este exemplul clasic al comunităţii diasporale armene, care s-a organizat ca grup de presiune pentru a obţine, printr-o recunoaştere internaţională, o reparare a greşelii istorice – de a i se face dreptate în faţa Turciei [3, p.200]. Grupurile diasporale pot exercita, în acelaşi timp, presiune asupra ţărilor de origine în ceea ce priveşte realizarea justiţiei sociale, asupra schimbărilor care pot să afecteze cultura şi evoluţia statului.

Este bine cunoscut faptul că nu în toate situaţiile grupurile migrante reuşesc să se consolideze în comunităţi diasporale, caracterizate prin ansambluri durabile care să poată i numite diasporă. Profe­sorul Scheffer G. a încercat să stabilească în analizele sale cele mai numeroase comunităţi „istorice” de diasporă, considerând că cea mai numeroasă este diaspora chineză cu peste 35 mln. de persoane. În clasamentul acestuia mai sunt incluse: diaspora indiană (mai mult de 9 mln.), diaspora evreiască (pes­te 8 mln.), diaspora români (peste 8 mln.), diaspora armeană (peste 5,5 mln.), diaspora greacă (peste 4 mln.), diaspora germană (peste 2,5 mln.). Printre comunităţile diasporale contemporane cea mai numeroasă este cea afro-americană cu peste 25 mln. de persoane, iind urmată de diaspora curdă (14 mln.), irlandeză (10 mln.), italiană (8 mln.), poloneză şi ungară (cu peste 4,5 mln. fiecare), turcească şi iraniană (cu peste 3,5 mln.), japoneză (3 mln.) etc. [1]. În acelaşi timp, se relevă prezenţa unei diaspore ruseşti destul de numeroasă, fiind estimată la 25 mln. de persoane [8, p.11].

Procesul de formare a comunităţilor diasporale este atât de intens încât nu există ţară care să ie departe de acest fenomen. În cazul Republicii Moldova formarea diasporei moldoveneşti este legată în mare parte de migrarea cetăţenilor moldoveni peste hotare, în speranţa asigurării unui trai decent. În prezent, însă, se atestă o migrare din motive socio-culturale.

oSe atestă comunităţi diasporale în peste 30 de state, în total fiind înregistrate peste 200 de asoci­aţii ale moldovenilor peste hotare: Italia (50), Federaţia Rusă şi Ucraina (16), Franţa (12), Portugalia (10), Grecia (7), România (6), Canada şi SUA (5), Marea Britanie (4 asociaţii), Elveţia şi Germania (3), Belgia, Letonia, Lituania, Suedia şi Estonia (2), Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bulgaria, Cehia, Israel, Norvegia, Spania, Ungaria, Kazahstan (1) [9].

Fig.1. Distribuirea teritorială a asociaţiilor diasporale a moldovenilor (anul 2013).

Sursa: Raportul de activitate al BRD, an. 2013.JÂ

În acelaşi timp, conform Biroului pentru relaţii cu diaspora (BRD), marea parte a asociaţiilor moldovenilor sunt concentrate în Europa şi mai puţin în America sau Asia (vezi Figura 1.). Studiile sociologice desfăşurate de către Organizaţia Internaţională pentru Migraţie atestă faptul că grupurile de migranţi moldoveni se concentrează în anumite ţări, grupându-se după localitatea de origine. Spre exemplu, s. Mereni, r. Anenii Noi este satul cu cel mai mare număr al migranţilor în Italia; or. Ungheni este oraşul cu un mare număr de migranţi în Portugalia; s. Corjeuţi, r. Briceni este satul cu cel mai mare număr al migranţilor în Franţa; s. Costeşti, r. Ialoveni este satul cu cel mai mare număr al mi-granţilor în Marea Britanie [10, p.21].

Consolidarea comunităţilor diasporale se face în jurul unor valori comune reflectate în identitatea culturală şi naţională. Identităţile culturale reflectă experienţe istorice şi coduri culturale comune care conferă sentimentul de „un popor”, cu graniţe şi referinţe social-istorice clar stabilite, neschimbătoare şi continui. Aceste comunităţi reprezintă şi promovează o cultură diferită de cea a ţărilor în care sunt localizate, păstrând adesea legături strânse cu ţara şi cultura de origine, precum şi cu alte comunităţi de aceeaşi origine, în scopul păstrării culturii. Astfel, diaspora este în esenţă un fenomen cultural. Marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei, spre exemplu, recunosc existenţa propriilor lor diaspore culturale. La fel, majoritatea statelor sunt „gazdă” pentru un număr mare de culturi diasporale.

Comunităţile diasporale constituie reţele veritabile, prin care are loc schimbul intelectual, cultural educaţional dintre ţara de origine şi celelalte ţări. Membrii acesteia constituie un factor important în promovarea diversităţii culturale, toleranţei şi educaţiei interculturale. În aceeaşi ordine de idei, cercetătorii Kilduff M. şi Corley K.G. menţionează faptul că dezvoltarea unor civilizaţii distincte nu s-a putut realiza decât în contextul importului de cunoştinţe şi experienţe realizat de membrii co­munităţilor diasporale [11, p.1]. Astfel, membrii comunităţii diasporale sunt purtătorii unui capital cultural, care constă în valori, competenţe, limbă, obiceiuri, experienţe de viaţă. În momentul în care părăsesc ţara de origine pentru a se alătura unei alte ţări, ei aduc anumite aspecte ale culturii proprii ca parte a strategiilor identitare. Aceste elemente sunt în continuare reproduse de către aceşti membri anume pentru a se asigura conservarea identităţii naţionale. Însă, aceste elemente nu vor forma cul­tura originară, dar va fi creată o „cultură virtuală” care va îngloba în sine unele caracteristici de bază ale culturii originare [11, p.2]. În consecinţă, membrii comunităţilor diasporale reprezintă adevăraţi „ambasadori” culturali, fapt valorizat de marea majoritate a guvernelor.

În prezent se atestă situaţia în care ţările de origine sunt interesate în atragerea talentelor şi a re­surselor diasporei, iar ţările de destinaţie pun accentul pe creşterea eicienţei asistenţei acestora pentru dezvoltarea socială. Indiferent de tipul de ţară, este cert următorul lucru: diaspora are un rol important în procesul de dezvoltare şi transformare socială. În acest context, pentru consolidarea relaţiilor cu di­aspora în unele state sunt create ministere sau departamente care au ca obiectiv menţinerea legăturilor cu diaspora, în vederea implicării acestora în dezvoltarea economică şi socială a ţării de origine. Este cazul Georgiei în care este creat un minister (Ministerul pe Problemele Diasporei) sau al Republicii Moldova (Biroul pentru Relaţii cu Diaspora). O strategie guvernamentală axată pe diasporă ar trebui să includă următoarele elemente: identiicarea scopurilor, cartograierea diasporei din punct de vedere geograic şi al competenţelor, crearea unor relaţii bazate pe încredere între guvernul ţării de origine şi diasporă, mobilizarea diasporei pentru a contribui la dezvoltarea durabilă [12, p.23]. Finalitatea acestor strategii constă în stabilirea diasporei în calitate de partener veritabil de dezvoltare al ţării de origine. În concluzie, menţionăm că inalităţile date ar trebui să ie conştientizate de autorităţi, mai ales în contextul luxurilor migraţionale intense, în care diaspora ar juca un rol important în conservarea culturii naţionale^[1].

Referinţe bibliografice

1. КОНДРАТЬЕВА, Т.С. Диаспоры в современном мире: эволюция явленния и понятия//[online] Disponibil pe Internet Disponibil pe: <http://world.lib.ru/k/kim_german_nikolaewich/2020.shtml > [citat la 15.04.2015].
2. TOTORICAGUENA, G. (ed.) Opportunity Structures in Diaspora Relations: Comparisons in Contemporary Multi-level Politics of Diaspora and Transnational Identity, Reno, Nevada, Center for Basque Studies, University of Nevada Press, 2007. [online] Disponibil pe Internet Disponibil pe: <https://basque.unr.edu/docs/opportunity_ structures-web.pdf > [citat la 13.04.2015].
3. FERREOL, G.; JUCQUOIS, G. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale. Iaşi: Polirom, 2005.
4. http://www.merriam-webster.com/dictionary/diaspora [citat la 2.04.2015].
5. ОСИПОВ, Г.В. (коорд.) Социологический энциклопедический словарь. Москва: ИНФРА М-НОРМА, 1998.
6. Developing a Road Map for Engaging Diasporas in Development. A Handbook for Policymakers and Practitioners in Home and Host Countries. OIM. MPI. 2012. [online] Disponibil pe Internet: <http://publications.iom.int/ bookstore/free/Diaspora_Handbook_EN_For_Web_28May2013.pdf> [citat la 2.04.2015].
7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 780 din 19.10.2012, art.7. Monitorul Oficial 221 din 23.10.2012.
8. BRUBAKER, R. The ‘diaspora’ diaspora. In: Ethnic and Racial Studies. Vol. 28. Nr.1, 2005. p.1-19. [online] Disponibil pe Internet: <http://www.sscnet.ucla.edu/soc/faculty/brubaker/Publications/29_Diaspora_diaspora_ ERS.pdf> [citat la 15.04.2015].
9. Asociaţii obşteşti ale diasporei moldoveneşti înregistrate în ţările de reşedinţă. Situaţia la 01.12. 2013. [online] Disponibil pe Internet: <http://www.diaspora.md/files/files/LISTA%20-%20asociatii%202013.pdf> [citat la 3.04.2015].

10. CHEIANU-ANDREI, D. Cartografierea diasporei moldoveneşti în Italia, Portugalia, Franţa şi regatul Unit al Marii Britanii. Chişinău: OIM, 2013. [online] Disponibil pe Internet: <http://www.iom.md/attachments/110_ raportfinalrom.pdf > [citat la 27.03.2015].
11. KILDUFF, M.; CORLEY, K.G. The Diaspora Effect: The Influence of Exiles on Their Cultures of Origin. În: M@n@ gement, Vol. 2, No. 1, 1999, p.1-12. [online] Disponibil pe Internet: <http://www.management-aims.com/ PapersMgmt/21Kilduff.pdf > [citat la 13.04.2015].
12. Raport de activitate al Biroului pentru relaţii cu diaspora al Cancelariei de Stat. 2013. [online] Disponibil pe Internet: <www.cancelaria.gov.md/download.php?file… > [citat la 1.04.2015].

[1]   Acest articol a fost elaborat în cadrul proiectului instituţional 15.817.06.21F Politicile Republicii Moldova în domeniul diasporei în contextul acordului de asociere cu Uniunea Europeană: consolidarea rolului diasporei în dezvoltarea statului de origine.