TENDINŢE NEOCLASICISTE ÎN SONATA IN C PENTRU ACORDEON SOLO DE ERNST-LOTHAR VON KNORR
NEOCLASSICAL TRENDS OF THE SONATA IN C FOR SOLO ACCORDION BY ERNST-LOTHAR VON KNORR
DUMITRU CALMÎŞ,
lector universitar, doctorand,
Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice
CZU 780.8:780.647.2.082.2(430)
Articolul de faţă prezintă analiza Sonatei in C pentru acordeon solo, semnată de compozitorul german Ernst-Lothar von Knorr şi dedicată producătorului de acordeoane Ernst Hohner. Fiind compusă în 1949, această lucrare reprezintă prima creaţie în genul de sonată din repertoriul cameral pentru acordeon din Germania. Influenţat de şcoala academică germană din anii ’20 ai secolului XX şi, în special, de unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai neoclasicismului – Paul Hindemith, care i-a fost şi prieten, Ernst-Lothar von Knorr operează intensiv cu procedeele componistice ale neoclasicismului reflectate destul de pregnant în sonata pentru acordeon. Revitalizarea formelor proprii componisticii din epocile clasică şi preclasică (forma tripartită mare cu episod în partea I, variaţiunile polifonice pe basso ostinato în partea II şi forma concertantă în final), îmbogăţite prin utilizarea liberă a totalului cromatic şi a altor inovaţii în domeniul modalului, determină clar apropierea Sonatei in C pentru acordeon solo de principiile neoclasiciste.
Cuvinte-cheie: acordeon, basso ostinato, Ernst-Lotharvon Knorr, neoclasicism, sonată
This article presents an analysis of the Sonata in C for solo accordion written by the German composer Ernst-Lothar von Knorr and it is dedicated to the accordion producer Ernst Hohner. This musical composition was written in 1949. It represents the first creation in sonata form in the chamber repertoire for accordion from Germany. Ernst-Lothar von Knorr was influenced by the German academic school of the twentieth century and especially by one of the most prominent representatives of neoclassicism Paul Hindemith, who would later become his friend. He operates intensively with the compositional processes of neoclassicism, reflected strongly enough in the sonata for accordion. The revitalization of the forms, characteristic of compositions of the classical and pre-classical epochs (large tripartite form with episode in part I, polyphonic variations on basso ostinato in part II and the concert form in the finale), enriched by the free use of the chromatic scale and other innovations in this domain, determine clearly the approach of the Sonata in C for solo accordion to the neoclassical principles.
Keywords: accordion, basso ostinato, Ernst-Lothar von Knorr, neoclassicism, sonata