STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 1 (28), 2016

STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 1 (28), 2016

REVISTA
Nr.1 (28), 2016
Cuprins
CE REPREZINTĂ PATRIMONIUL IMATERIAL PENTRU IDENTITATEA UNEI NAŢII?
ARTICOL

CE REPREZINTĂ PATRIMONIUL IMATERIAL PENTRU IDENTITATEA UNEI NAŢII?

INTANGIBLE HERITAGE SIGNIFICANCE FOR NATIONAL IDENTITY

VIORICA BARBU IURAŞCU,

lector universitar, doctor,
Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti

Cultura? O banalitate — un termen asimilat de orice individ, înţeles însă de foarte puţini dintre aceştia. Tradiţia — o seamă de manifestări privite de la distanţă, acolo unde nu au fost deja intrate in conul de umbra al uitării, ceva ce nu ne mai atrage, fiind un produs al unei societăţi învechite. Am putea enunţa că ce-i al nostru este la îndemână, iar ce este al altuia este tentant… Hărţuiţi de contextul unei societăţi moderne, uităm să privim cu luciditate originile ce ne definesc pe fiecare dintre noi şi pe fundamentul cărora ne-am definit ca personalitate civică, etică, morală sau profesională.

Cuvinte-cheie: cultură, spirit, patrimoniu imaterial

Culture? A commonplace — a term assimilated by every individual, yet understood by few. Tradition is a series of manifestations viewed from far, where they have not entered yet the shadow cone of forgetfulness, something that does not attract us anymore, a product of an antiquated society. We could affirm that what belongs to us is within our reach, and what belongs to somebody else is tempting… Harassed by the context of a modern society, we forget to look soberly at the origins that define each one of us and on whose basis we defined our civic, ethical, moral and professional personality.

Keywords: culture, spirit, intangible heritage

Prin natura preocupărilor cotidiene, uităm de cele mai multe ori de aspectele care, prin natura şi funcţia lor, ne ancorează într-o realitate fundamentată pe origini sănătoase, sau nu… Omul societăţii moderne îşi manifestă preocuparea pentru componenţa materială din imediata vecinătate a fiinţei sale, uitând cu desăvârşire că, la baza acestei materialităţi se regăseşte procesul evolutiv atotcuprinzător.

Intelectul este cel ce trebuie activat, instruit, educat, pentru a putea elabora producţii, atât materiale, cât şi spirituale. Suficienţa, caracteristică a societăţii globalizate, trece în plan secund sau în uitare hrana spirituală a individului, creându-se, astfel, nu o relaţie, ci o antiteză între materie şi spirit. Această disociere nu ajută cu nimic patrimoniul cultural naţional al neamului românesc. Patrimoniul este entitatea conştientizată ca avere părintească sau totalitatea bunurilor care aparţin colectivităţii, administrate, însă, de organele statului (bun public) sau bunuri spirituale care aparţin întregului popor, întregii omeniri.

Dacă privim cu atenţie către istoricul cuvântului ”patrimoniu”, vom constata utilizarea acestuia din vremuri străvechi, ajungând să fie extinsă noţiunea, pentru a putea cuprinde şi patrimoniul cultural, pe la 1921, de către filozoful Henri Bergson. La nivelul secolului al XVII-lea regăsim lucrarea Codex Caioni, căreia i se alătura De neamul moldovenilor, din ce tara au ieşit strămoşii lor a lui Miron Costin (1675), continuând cu Descriptio antiqueet hordieni status Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir (1714–1716), cu stolnicul

Constantin Cantacuzino (1716), Anton Maria del Chiaro (1718), Ion Neculce (1732), iar către sec. XIX — Franz Joseph Sulzer (1781–1782).
Deschiderea de sec. XIX este realizată de scrierile lui Vasile Alecsandri, care impulsionează şi apariţia, în 1966, a Societăţii Literare Române, urmând aportul lui Vasile Alexandrescu Urechia, Grigore Silaşi, Bogdan Petriceicu Haşdeu, între timp luând fiinţă şi Academia Română (1879), către care ajung un număr de manuscrise cuprinzând culegeri de folclor.

Secolul XX se sprijină pe studii şi publicaţii ale muzicologului Dumitru Georgescu Chiriac, Ovid Densuşianu şi iau fiinţă Arhiva Fonogramică a Ministerului Culturii şi Artelor, Institutul de Folclor, care devine, ulterior, Institutul de Etnografie şi Folclor iar, în cele din urmă, Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu. Din acest moment lucrurile ar fi trebuit să intre pe un făgaş normal al cercetării. Instituţiile îndrituite să se ocupe cu acest aspect au avut un rol important până la un anumit moment, când, probabil, contextul social modern a adus cu el o dinamică a evoluţiei la care unii s-au adaptat, iar alţii au pierdut startul. Nimic nou, doar că istoria „nu înţelege, vrea să fie înţeleasă şi nu iartă”… Oare patrimoniul a fost preocuparea celor mai sus amintiţi sau vocea conştiinţei lăuntrice? Momentul actual scoate la lumină realităţi culturale incredibile, la nivel instituţional. Astfel încât, în prezent, Ministerul Culturii nu deţine o bază de date arhivată în ceea ce priveşte patrimoniul naţional imaterial, bază de date care s-a pierdut în urma unui incendiu. Destinul a luat (ars), dar nu a pus nimic în loc, astfel că Romania nu beneficiază de o arhivare a acestui patrimoniu actualizat.

Spaţiul cultural universal beneficiază de aceleaşi preocupări prin exponenţii săi şi ar trebui sa constituie un reper pentru ariile culturale componente, însă puterea exemplului nu mai are forţa cuvenită.

UNESCO, pentru acest tronson al culturii şi al identităţii naţionale, a înfiinţat un birou care să gestioneze problematica specifică, cu sediul in Brescia, căruia-i sunt arondate organisme zonale, menite să identifice şi să conserve bunurile culturale, însă existenţa acestuia se justifică doar datorită interdependenţei cu restul culturilor lumii.

Culturile lumii? Evidente!!! Cultura românească? O povară, un balast, o producţie trimisă la periferia societăţii… Atitudinea politicienilor de la orice nivel, fie că fac parte din aparatul central, fie din administraţia locală, vis-à-vis de fenomenul cultural, este una de ignoranţă, repulsie şi defăimare. Oare de ce ?…

În structura administrativă a acestei ţări sunt cuprinse un număr apreciabil de instituţii/organisme care ar trebui sa fie în slujba „Culturii Româneşti”, şi enumerăm:
– Ministerul Culturii;

– Academia Română;

– Institutul de Memorie Culturală (CIMEC);

– Institutul de Etnografie si Folclor Constantin Brăiloiu;

– Centrul National pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (cu filialele zonale);
– Direcţiile judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu;

– Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Naţional;

– Instituţii specializate — arhive neconvenţionale de folclor care au, evident, şi obligaţii specifice.
Tot acest conglomerat de organisme finanţate de la bugetul de stat nu a înţeles că, doar prin grija dumnealor putem reconstitui arhiva patrimoniului cultural imaterial, la nivel instituţional (Ministerul Culturii).

În literatura de specialitate regăsim: Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanităţii; Lista Patrimoniului Mondial, întocmită în anul 1972, iar la un interval de 20 de ani, in 1992, apare şi o Listă a Memoriei Mondiale, Repertoriul Naţional de Patrimoniu Cultural Imaterial, Ziua Patrimoniului Imaterial, Comisia Naţională a României, Convenţia pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, ş.a.m.d. Pentru ce, oare?

De ce existenţa tuturor acestora dacă nu există aplicabilitate pe obiectul muncii ? Teoretic sună frumos, practic aceste instituţii sau organisme lipsesc cu desăvârşire, făcând doar obiectul unor alocări bugetare…

Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu, abilitat să identifice şi să cerceteze spaţiile etnografice, cu întregul lor bagaj de creaţii tradiţionale, a fost strămutat, recurgându-se la evacuarea arhivei, fără a beneficia de un sediu provizoriu, aşa cum s-a întâmplat şi cu Colecţia Muzeului National de Artă „I. Mincu”, aspect ce intră în atribuţiile Primăriei municipiului Bucureşti şi a Ministerului Culturii. La cârma acestei instituţii o regăsim pe d-na Sabina Cornelia Ispas (10 ani de management), devenită academician din 2009 şi care asistă neputincioasă la toate aceste transformări impuse de zona politicului (legea retrocedărilor), care, de altfel, îşi face simţită prezenţa doar din această perspectivă…

Cultura, „cenuşăreasa” sistemului social, are, însă, alte nevoi. Are nevoie de oameni de specialitate, care să realizeze, cu adevărat, obiectivele propuse, astfel încât creaţia de patrimoniu, din punct de vedere ştiinţific, să se poată regăsi în sistemul de valori universal, dacă avem în vedere

o proiecţie ideatică. Altfel, privim realitatea şi încercăm să o combatem cu arme proprii:

– Site-ul www.academiaromana/ief.ro — institut de cercetare cu activitate permanentă?

– Activitate de cercetare? Cu ce resurse financiare?

– Sesiuni ştiinţifice?

– Proiecte de implementare în universalitate — studiu comparativ? etc.

În decurs de şase luni de zile, regăsim în activitatea institutului:

– o sesiune de comunicări, secţia — arte, arhitectură, audiovizual, în data de 07.05.2015;

– o susţinere de teză de doctorat — Documentul folcloric despre statutul proprietăţii şi dinamica mentalităţilor în 01.04.2015;

– un proiect derulat în perioada 2014–2015, în parteneriat cu Universitatea din Craiova, cu Institutul Norvegian de Teologie din Oslo, proiect prin care Norvegia implementează în aceasta perioadă Revitalizarea şi promovarea patrimoniului cultural al minorităţilor din Oltenia, în contextul diversităţii culturale;
– nici planul de cercetare pe 2014 nu este mai ofertant — Sintezele domeniilor etnografice: etnografie, folcloristică, etnomuzicologie si etnocoreologie; Patrimoniul cultural şi informaţional, imaterial şi material al arhivei de folclor şi etnografie — actualizarea, modernizarea, sistematizarea, conservarea şi valorificarea datelor.

Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu este o structură de cercetare

multidisciplinară, de orientare socio-umană. Sarcina sa principală este să elaboreze studii fundamentale şi avansate asupra fenomenului culturii populare tradiţionale şi contemporane, rurale şi urbane, în domeniul folcloristicii (folclor literar), etnomuzicologiei, etnografiei, etnocoreologiei
şi arhivelor multimedia neconvenţionale, de folclor” [1]. Hârtia comportă multe şi dă frâu liber imaginaţiei, în esenţă, nu-i aşa?…
În ce lume trăim, unde ne aflăm? Trebuie să aşteptăm să vină specialiştii altor popoare să implementeze proiecte de cercetare la nivelul arealului românesc, fără a fi vorba despre un studiu comparativ? Creaţia tradiţională românească incită cercetătorii altor meleaguri, prin originalitatea şi diversitatea ei, însă noi nu avem ochi să vedem acest fapt? Nu ar fi fost mult mai bine sa fim furnizori de informaţie ştiinţifică, dintr-o seamă de studii fundamentale deja efectuate prin preocuparea continuă a cercetătorilor noştri?
Patrimoniul cultural imaterial stă la baza etnogenezei poporului roman. Conducătorii acestui neam ar trebui să se aplece cu determinare şi responsabilitate asupra prezervării acestui filon de cunoaştere a identităţii, astfel încât, peste alte câteva zeci de ani, urmaşii urmaşilor noştri să se poată identifica…
Aş dori să trăiesc clipa să pot să-i dau dreptate lui Alexandru Vlahuţă, care spunea că „într-o tara atât de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „SUNT ROMÂN !”

Referinţe bibliografice

1. Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu [online]. [accesat 12.06.2016]. Disponibil: http://www.acad.ro/ief/