ORCHESTRA FOLCLOR CA FACTOR DE CONSERVARE, ACTUALIZARE, VALORIFICARE ŞI DISEMINARE MEDIATICĂ A MUZICII TRADIŢIONALE DIN REPUBLICA MOLDOVA
THE FOLCLOR ORCHESTRA AS A CONSERVATION, VALIRIZATION, CAPITALIZATION FACTOR AND MEDIA DISSEMINATION OF TRADITIONAL MUSIC IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA
VASILE CHISELIŢĂ,
сercetător ştiinţific coordonator, doctor în studiul artelor,
Institutul Patrimoniului Cultural, Academia de Ştiinţe a Moldovei
Demersul îşi propune să argumenteze necesitatea studierii activităţii orchestrelor populare profesioniste din Republica Moldova ca factor al identificării, instituţionalizării, urbanizării, mediatizării, promovării, valorificării şi patrimonializării surselor de muzică tradiţională (orală) în contextul proceselor de negociere a identităţilor culturale din societatea modernă (a doua jumătate a secolului al XX-lea–primul deceniu al secolului al XXI-lea). Autorul îşi focalizează atenţia pe configurarea aparatului teoretic şi metodologic al cercetării repertoriului orchestrei profesioniste de muzică populară „Folclor”, ca paradigmă a unei noi direcţii stilistice şi identităţi culturale pe tărâmul artei populare contemporane — muzica neo-tradiţională.
Cuvinte-cheie: orchestra „Folclor”, categoriile popularului, muzică neo-tradiţională, repertoriu, patrimoniu, moştenire, patrimonializare, Republica Moldova
The article is aimed at motivating the necessity to study the professional folk orchestras from the Republic of Moldova as a factor of identifying, institutionalizing, urbanizing, media disseminating, promoting the modern traditional (oral) musical sources in the context of the process of negotiating the cultural identities from the modern society (the second half of the 20th and the first decade of the 21st centuries). The author focuses his attention to the theoretical and methodologic instrument of studying the repertory of the professional folk orchestra „Folclor” as a paradigm of a new stylistic trend of the cultural identity in the sphere of contemporary folk art — neotraditional music.
Keywords: „Folclor” orchestra, popular categories, neo-traditional music, repertory, patrimony, heritage, Republic of Moldova
Pornind de la tema enunţată, aş dori să aduc unele precizări privind actualitatea acesteia ca obiect al cercetării etnomuzicologice, să evidenţiez mizele epistemologice de bază şi noutatea unui astfel de demers ştiinţific în câmpul exegetic al culturii muzicale tradiţionale din Republica Moldova şi să punctez, totodată, într-o manieră concisă, esenţializată, sub formă de teze cu caracter rezumativ câteva din conceptele teoretice ale antropologiei culturale şi etnomuzicologiei moderne, importante în procesul elaborării instrumentelor de lucru şi cristalizării viziunii metodologice asupra obiectului. Expunerea de faţă reprezintă o formă de prezentare publică a proiectului
instituţional de cercetare cu tema: Muzica tradiţională din Republica Moldova ca patrimoniu şi factor mediatic în epoca modernă: orchestra populară „Folclor”. În cadrul restrâns al prezentului studiu nu avem pretenţia însă de a elucida sau de a epuiza toate aspectele problemei, lucru, de altfel, imposibil în faza incipientă a oricărei întreprinderi de cercetare.
Demersul nostru îşi propune să argumenteze necesitatea studierii orchestrelor populare profesioniste din Republica Moldova ca factor al identificării, documentării, instituţionalizării, canonizării, academizării, revalorizării, actualizării, transformării, urbanizării, capitalizării, conservării, prezervării, patrimonializării şi diseminării în spaţiul public şi mediatic actual a genurilor şi creaţiilor de muzică tradiţională, veche, orală, preluate din cultura rurală (ţărănească), moştenită de la generaţiile predecesoare, în procesul negocierii noilor identităţi culturale din societatea modernă. Cercetarea vizează, în fapt, două perioade distincte ale istoriei culturale contemporane. Prima cuprinde o parte din epoca totalitarismului sovieto-comunist (1967–1991), iar a doua, — perioada contemporană a tranziţiei post-sovietice (1991 – prezent). De-a lungul acestor două perioade, raportul hegemonic dintre cultură, ideologie, putere politică şi piaţa de consum a procurat nuanţe particulare, deseori contrastante, fiecare epocă punând în evidenţă tendinţe şi modalităţi specifice de preluare, prelucrare, producere, actualizare şi transmitere a patrimoniului cultural imaterial, în speţă, a muzicilor rurale (vernaculare) de sorginte orală. Altădată viguroase în planul funcţionalităţii sociale şi destul de diversificate sub aspectul stilului de interpretare şi al identităţilor regionale, muzicile tradiţionale au intrat, mai cu seamă, după deschiderea, la începutul anilor ‘90, către comunicarea globală a culturilor, concomitent cu creşterea spectaculoasă a rolului tehnologiilor electroacustice avansate în diseminarea mesajelor culturale, într-un proces accentuat de desuetudine şi recul. Nu întâmplător, în noul context socio-cultural, creat la confluenţa secolelor XX–XXI, Convenţia UNESCO (Paris, 2003) reţine drept obiectiv major al guvernelor naţionale identificarea, inventarierea, salvgardarea, recrearea, prezervarea şi transmiterea muzicilor tradiţionale ale popoarelor şi comunităţilor culturale locale. Element important al patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, muzicile tradiţionale constituie, aşadar, un „factor de apropiere, de schimb si de înţelegere între fiinţele umane”, un mijloc de coeziune, consolidare şi dezvoltare socială a comunităţilor, conferindu-le acestora „un sentiment de identitate si continuitate” [1].
Actualitatea şi, totodată, noutatea temei alese pentru cercetare rezultă, în primul rând, din lipsa cvasi totală, în spaţiul autohton, a lucrărilor ştiinţifice speciale la acest capitol, iar în al doilea rând, — din complexitatea şi valoarea teoretică şi practică a problematicii antropologice, muzicologice, culturologice şi sociologice implicite, strâns conexată la procesele de evoluţie, conservare şi valorificare a patrimoniului cultural imaterial naţional, ca parte integrantă şi indispensabilă a strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii moderne, în contextul globalizării economice, culturale, tehnologice şi informaţionale. Absenţa cercetărilor la tema enunţată se datorează, credem noi, şi faptului că majoritatea absolută a exegeţilor autohtoni din domeniu s-au axat, în mod exagerat, pe viziunea romantică din secolul al XIX-lea, una oarecum depăşită, statică, esenţialistă, fundamentalistă asupra folclorului, conform căreia, merită a fi cercetate doar faptele culturale provenite exclusiv din societatea ţărănească, din obiceiurile, normele şi tradiţiile rurale ancestrale. Deseori, acestea erau ridicate la rangul de etalon al purităţii, autenticităţii şi identităţii culturale naţionale. Documentarea şi cercetarea etnomuzicologică se îndrepta prioritar spre obiceiurile şi muzicile ţărăneşti „vechi”, tratate ca lucruri sfinte, sacrale, canonice, primordiale, ca mesageri ai unui trecut îndepărtat, mitic şi mistic, ca furnizori ai unor adevăruri absolute. Evoluţiile
mai noi ale creaţiei orale, fenomenele de transformare, adaptare, actualizare, urbanizare, valorificare şi promovare modernă a culturii muzicale populare erau metodic marginalizate, neglijate, omise sau chiar respinse din vizorul cercetării, ele fiind tratate, de obicei, ca elemente străine, toxice, infecte, decadente, de obicei, sub licenţa inautenticităţii sau al pretinsului caracter subversiv. Astăzi, în epoca deschiderii globale a cunoaşterii, înţelegem mai bine deficienţele, inadecvarea, îngustimea şi riscurile gnoseologice nejustificate ale unei astfel de optici reducţioniste.
Din larga panoramă a fenomenelor artistice ce ţin de valorificarea profesionistă a moştenirii culturale muzicale autohtone, ne propunem să ne focalizăm atenţia pe analiza valenţelor sociale, etnoculturale, identitare, artistice şi patrimoniale ale repertoriului orchestrei de muzică populară Folclor. Această orchestră a fost fondată la răspântia anilor 1967–1968, pe valul noii unde folclorice şi neoromantice în creaţia artistică din fosta URSS, beneficiind de aportul reputatului (actualmente, regretatului) maestru, muzician, violonist, creator şi dirijor Dumitru Blajinu (1934– 2015), în cadrul Radioteledifuziunii de stat moldoveneşti, astăzi — IPNA Compania Teleradio-Moldova. Sub auspiciul acestei instituţii publice naţionale, merituosul colectiv artistic a activat timp de 36 de ani, în calitate de orchestră populară profesionistă de studio, fiind sponsorizată de stat. În acest răstimp, orchestra a reuşit să înregistreze, pentru fondul audio-vizual republican cu destinaţie mediatică, un număr impresionant, încă neevaluat, estimat prezumptiv la circa două mii cinci sute lucrări preluate, recreate, inspirate sau re-imaginate din folclor, cântece şi melodii instrumentale reprezentând cele mai variate genuri ale muzicii tradiţionale, majoritatea sub formă de prelucrări, armonizări şi stilizări de autor, fixate în scris, sub formă de partituri, schiţe şi ştime pentru orchestră, solişti vocali şi instrumentişti. Din anul 2005, orchestra Folclor a fost transferată la Filarmonica Naţională Serghei Lunchevici, unde desfăşoară o amplă activitate concertistică până în prezent. Scopul, baza estetică şi credo-ul artistic al acestui colectiv au fost definite, ab initio, prin însăşi denumirea sa — Folclor, care sugera orientarea spre valorile muzicii folclorice vechi, cu scopul de a dezvolta şi a propaga un nou tip de muzică tradiţională, în acord cu noile necesităţi culturale ale societăţii postbelice din RSS Moldovenească, aflate în plin proces de modernizare economică şi de reformare ideologică socialistă.
Orchestra Folclor reprezintă deopotrivă o instituţie culturală de prim rang, un factor şi agent social important în peisajul artistic din Republica Moldova. Ea a avut implicaţii majore în evoluţia culturii muzicale naţionale din ultimele patru–cinci decenii. Acestui colectiv artistic îi aparţine un rol-cheie în dezvoltarea şi consolidarea unei noi direcţii stilistice pe tărâmul artei populare (folclorice) contemporane, cunoscute în etnomuzicologia modernă sub conceptul de muzica neo-tradiţională. Acest concept inovator, apt a oferi un cadru epistemologic adecvat înţelegerii sistemice a evoluţiilor moderne ale patrimoniului cultural imaterial, a fost propus, în anul 1995, de cercetătoarea americană Donna Buchanan [2]. El a rezultat din investigaţiile speciale ale amplului fenomen cultural, reprezentat de ansamblurile de cântec şi dans de stat din Bulgaria, care au exercitat o influenţă covârşitoare asupra formării noilor identităţi culturale naţionale bulgăreşti în epoca modernă. Autoarea a demonstrat cu prisosinţă faptul că muzica neo-tradiţională, promovată de orchestrele populare profesioniste, sub auspiciul unor instituţii mediatice, artistice şi propagandistice ale statului, tinde să reprezinte un etalon al modernizării moştenirii culturale locale, prin adoptarea unui nou stil de interpretare, care se apropie sensibil de practicile şi metodele profesionalismului muzical occidental. Principiile de generare şi de funcţionare a muzicii neo-tradiţionale se axează, în opinia autoarei, pe preluarea selectivă,
documentarea, fixarea scriptică, prelucrarea şi revalorizarea vechiului material muzical în forme actualizate, standardizate, europenizate. Sistemul mijloacelor de expresie şi infrastructura de creaţie propriu-zisă se dezvoltă graţie metodei transferului inovaţional din cultura academică occidentală. Spre deosebire de muzicile tradiţionale de altădată, în general, restrânse la cadrul comunităţilor rurale, noul produs cultural se orientează spre o piaţă economică şi mediatică mult mai largă, urbanizată, care favorizează fuzionarea şi hibridizarea formelor şi genurilor de creaţie naţională cu cele internaţionale. Cercetătoarea română Speranţa Rădulescu tratează acest fenomen cultural sub prisma conceptului francez de „muzică folclorică sau folclorizată, oficială”. Promovată instituţional şi intens utilizată în scop mediatic şi propagandistic, mai cu seamă în epoca totalitarismului comunist, muzica folclorică oficială a servit drept „alternativă politizată a muzicilor ţărăneşti” [3, p. 81–82]. Procesele descrise de Donna Buchanan ni se par însă mult mai concludente şi adecvate realităţilor culturale de la răspântia secolelor XX–XXI. Ele relevă analogii tipologice izbitoare cu situaţia în domeniu din Republica Moldova. Termenul „muzică neo-tradiţională”, propus de autoarea americană, exprimă exact sensul evoluţiei vechiului fond muzical: înnoirea, modernizarea şi transformarea. Din atare motive, în studierea repertoriului orchestrei Folclor, folosirea termenului de „muzică neo-tradiţională” constituie, credem noi, nu numai o premisă teoretică, ci şi o necesitate metodologică obiectivă.
Într-un studiu anterior, am prezentat şi fundamentat o nouă viziune asupra fenomenului artei muzicale populare din Republica Moldova [4]. Am adus argumentele plauzibile în favoarea necesităţii revizuirii metodologiei şi a strategiilor de cercetare în etnomuzicologia autohtonă, prin debarasarea de dominaţia nefastă a clişeelor şi conceptelor teoretice depăşite, prin orientarea exegezei de specialitate spre realităţile socio-culturale actuale, sensibil diferite de cele din perioada romantică, naţională de evoluţie a culturii tradiţionale (folclorice). Am identificat patru categorii sau domenii principale de manifestare a „popularului muzical”, importante în procesul identificării şi studierii transformărilor emblematice, ce s-au produs în peisajul general al culturii populare din perioada tranziţiei, după căderea, în anii 1990–1991, a aşa-numitei „cortine de fier”. Astfel, am evidenţiat următoarele categorii ale artei muzicale populare: 1) muzica tradiţională, specifică comunităţilor rurale, moştenită din generaţie în generaţie, transmisă pe cale orală, prin grai viu, fără scriere, prin co-participare şi interpretare la auz, prin mijlocirea instrumentelor muzicale vechi, tradiţionale, acustice. Această muzică valorifică genuri, forme, conţinuturi tematice şi mijloace de expresie din trecut, în strânsă legătură cu datinile şi obiceiurile tradiţionale ale comunităţilor săteşti. Astăzi, muzica tradiţională acoperă un segment destul de redus al pieţei culturale naţionale şi resimte o tendinţă continuă de descreştere; 2) muzica folclorică sau folcloristică, domeniul resuscitării şi valorificării elementelor de muzică tradiţională (ţărănească) veche într-un context cultural nou, mai larg, impropriu, urbanizat, diferit de cel nativ, şi anume: scena, festivalul, concursul, concertul, serbarea populară, turneul artistic, radioul, televiziunea, mass media, şcoala, educaţia, discografia, campania electorală, turismul etc. Actorul principal al acestei arte populare îl reprezintă ansamblurile folclorice profesioniste sau amatoriceşti, majoritatea apărute la oraş, sub formă de proiect cultural, în cadrul unor instituţii, sub egida unor specialişti folclorişti. Astăzi, muzica folclorică acoperă, totuşi, o nişă modestă pe piaţa culturală locală; 3) muzica neo-tradiţională, domeniul orchestrelor populare, al ansamblurilor de cântec şi dans popular, de regulă, sponsorizate şi patronate de stat, majoritatea apărute în perioada postbelică sovietică şi prolifice până în prezent. Acestea constituie un factor şi un mijloc eficient al modernizării, standardizării şi instituţionalizării stilurilor de muzică tradiţională, din care se inspiră
şi îşi asigură resursa de creaţie. Muzica neo-tradiţională acoperă un segment important al pieţei culturale contemporane; 4) muzica populară modernă, un sub-gen al culturii globale World Music, domeniu distinct al valorizării şi capitalizării surselor de muzică tradiţională locală în albia stilurilor occidentale de muzică comercială ethno-pop, ethno-jazz, ethno-rock, ethno-folk, pop-folk, turbo-folk, balkan-pop ş.a., stiluri extrem de prolifice, începând cu anii 1990. Acestea au beneficiat de posibilităţile extraordinare ale noilor instrumente electronice, tehnologii mediatice şi computaţionale. În virtutea accesibilităţii, atractivităţii şi diseminării mediatice globale, muzica populară modernă tinde să domine partea cea mai însemnată a pieţei culturale locale.
Totodată, am subliniat, că cele patru categorii ale popularului muzical din Republica Moldova sunt în strânsă relaţie şi nu pot fi disociate decât la nivel analitic. Am mai demonstrat şi faptul, că în domeniul public, acestea interacţionează pe multiple planuri, se influenţează şi se induc reciproc, mai cu seamă, la nivelul limbajului muzical. Cele patru categorii ale artei populare formează, aşadar, un sistem sincretic, specific culturii muzicale populare contemporane în ansamblul ei. Astfel, muzica neo-tradiţională procură un loc distinct şi bine determinat în sistemul culturii muzicale populare moderne. Prin urmare, ea nu poate fi gândită şi nici cercetată izolat de acest sistem, fiindcă i se integrează, ca parte componentă.
Scopul abordării etnomuzicologice a temei enunţate constă în articularea unei imagini generale asupra textului, contextului, semnificaţiilor şi identităţilor culturale implicite în repertoriul promovat de orchestra profesionistă de muzică populară Folclor. Studierea acestui subiect oferă cercetătorului şanse extraordinare în atingerea unui obiectiv fundamental, şi anume: dezvăluirea mecanismului, prin care factorii, actorii, agenţii şi instituţiile societăţii contemporane identifică, selectează, cercetează, sistematizează, conservă şi valorifică diversele forme ale moştenirii muzicale din trecut, investite cu valoare simbolică, istorică şi identitară, transformându-le astfel în elemente de patrimoniu cultural imaterial al modernităţii, asigurându-le o nouă viabilitate, vizibilitate şi utilitate publică. Înţelegerea mecanismului de preluare şi adaptare culturală a muzicilor tradiţionale necesită însă luarea în consideraţie a diferenţei de sens, pe care antropologia modernă o acordă conceptului de „moştenire” şi celui de „patrimoniu”. Ambele concepte simbolizează acţiuni, metode, scopuri, obiective şi finalităţi diferite în procesul de transmisie culturală. Astfel, conceptul de „moştenire” exprimă procesul de preluare şi conservare intactă, statică, mecanică, nemodificată, fixă, iconică a obiectelor culturale din trecut, de regulă, în scopul păstrării muzeale, comemorării rituale sau contemplării istorice. Conceptul de „patrimoniu”, din contra, presupune procesul de preluare vie, dinamică a obiectelor culturale moştenite, care sunt trecute organic prin sufletul, gândirea şi sensibilitatea omului creator contemporan, în scopul actualizării, îmbogăţirii, dezvoltării, asimilării şi adaptării continue a acestora la condiţiile concrete de viaţă ale societăţii. Anume conceptul de patrimoniu se potriveşte studiului etnomuzicologic şi antropologic al orchestrei Folclor.
Timp de peste patru decenii, formarea repertoriului muzical al acestei orchestre a constituit, de facto, un proces de patrimonializare (concept propus şi popularizat în spaţiul românesc de către antropologul francez Pierre Bidart [5]), prin care o serie întreagă de elemente ale culturii muzicale orale autohtone (creaţii, genuri, forme, structuri modale, ritmice, melodice, coloristice, tipuri de instrumente, ansambluri organofone, norme, valori şi principii estetice etc.) au fost convertite, graţie judecăţii de valoare şi acţiunii de documentare, fixare, „intabulare”, notare muzicală a unor experţi (muzicieni şcoliţi, savanţi, compozitori, aranjori, culegători, dirijori etc.), în bunuri de patrimoniu imaterial şi totodată în subiect al memoriei colective, pentru a servi viitorul, progresul
şi prosperitatea. Aşadar, în accepţiunea antropologiei culturale, patrimonializarea presupune o atitudine creatoare a omului contemporan faţă de tradiţiile, datinile şi expresiile culturale moştenite. Ea reprezintă un proces viu de redescoperire, reevaluare, re-imaginare, re-creare, îmbogăţire, adaptare, actualizare, re-contextualizare, fixare scriptică, transmitere şi valorificare specializată (artistică, ştiinţifică, mediatică, economică etc.) a creaţiilor muzicale orale din trecut, în consens cu necesităţile societăţii moderne, urbane sau în curs de urbanizare, transformându-le în obiect al conştiinţei, memoriei, schimbului, în resursă a bunăstării spirituale şi materiale. Formarea repertoriului orchestrei Folclor poate fi asemuită procesului de producţie (selectare, fixare, prelucrare, stilizare, înregistrare), sinonim cu patrimonializarea, proces, care permite creaţiilor muzicale, de origine sau de circulaţie orală, „să acceadă la statutul de patrimoniu” [6]. O primă estimare a lotului de partituri, păstrate în biblioteca Companiei Teleradio-Moldova, atestă faptul, că doar în perioada anilor 1968–1988, la formarea repertoriului orchestrei, soliştilor vocali şi instrumentişti au participat, cu un număr impresionant de prelucrări, armonizări şi stilizări de folclor, peste 70 de autori locali.
Analiza formei, conţinutului şi statutului cultural al creaţiilor orhestrei populare profesioniste Folclor se va axa pe unele noţiuni şi concepte-cheie, apte a dezvălui aspectele de bază ale procesului de adaptare, transformare şi modernizare a surselor de muzică tradiţională autohtonă. Printre cele mai importante noţiuni şi concepte, evidenţiem următoarele:
1) identificarea — procesul de culegere, selectare şi eşantionare a surselor orale de către un expert (muzician şcolit, compozitor, instrumentist etc.), care apelează direct la colportorii şi performerii tradiţionali din teren, sau la propria memorie şi imaginaţie creativă;
2) documentarea — fixarea audiovizuală sau în scris a creaţiilor orale, redarea structurii melodice, ritmice şi arhitectonice a materialului primar;
3) intabularea creaţiei — scrierea partiturilor pentru o orchestră populară-tip, în scopul sincronizării, unificării, echilibrării, disciplinării şi controlării actului intonaţional de către un „dirijor”, procedeu ce presupune limitarea sau excluderea cvasi totală a iniţiativei proprii, a variaţiei şi improvizaţiei, specifice practicii orale (lăutăreşti) de interpretare în grup;
4) instituţionalizarea — dobândirea unui caracter oficial, schimbarea statutului creaţiei folclorice, trecerea de la forma orală la cea scrisă, de la cea anonimă la cea personalizată, de regulă, consfinţită prin acţiunea de autorizare, exercitată de consiliile artistice, ceea ce favorizează deseori tendinţa de ideologizare, capitalizare sau „privatizare” a surselor de muzică tradiţională;
5) academizarea — dobândirea unui aspect literar, tratarea structurii creaţiilor folclorice sub prisma teoriei muzicii clasice, afilierea la tradiţiile muzicii literate, academice;
6) canonizarea — standardizarea genurilor şi structurilor muzicii tradiţionale, încadrarea ritmului în măsuri, rigidizarea formelor şi mijloacelor de expresie, unificarea ornamentaţiei melodice şi a formulelor de acompaniament, nivelarea stilurilor regionale, impunerea modelelor fixe, consacrate, profesioniste;
7) revalorizarea — descoperirea noilor posibilităţi de expresie a vechiului material în noul context cultural al societăţii moderne, cu implicarea noilor mijloace de expresie instrumentală şi orchestrală, relansarea şi revigorarea muzicii tradiţionale în noi forme de interpretare;
8) transformarea — reutilizarea materialului primar, prelucrarea, reformularea şi restructurarea surselor vechi de muzică tradiţională, în consens cu influenţele şi necesităţile culturale ale societăţii contemporane;
9) conservarea — prezervarea şi salvarea elementelor de patrimoniu imaterial prin acţiunea specializată de identificare, inventariere, documentare, fixare în scris, înregistrare sonoră, diseminare mediatică şi valorificare artistică în contextul larg al societăţii contemporane;
10) modernizarea — actualizarea surselor de muzică tradiţională, integrarea acestora în sistemul culturii populare contemporane, resemantizarea conţinuturilor, revizuirea formelor şi mijloacelor de expresie, îmbogăţirea infrastructurii de creaţie şi a fondului organologic, înnoirea, primenirea şi adaptarea stilurilor de interpretare;
11) mediatizarea — diseminarea socială largă, punerea în circulaţie, sporirea gradului de vizibilitate a patrimoniului muzicii tradiţionale, cu mijlocirea mass media moderne;
12) construcţia identitară — fortificarea conştiinţei apartenenţei naţionale, etnice, culturale, religioase şi de grup a indivizilor, exercitarea rolului de liant social al muzicii neo-tradiţionale în societatea modernă.
În concluzie, la finalul acestei scurte expuneri, dorim să subliniem, că mizele cercetării etnomuzicologice şi antropologice a repertoriului orchestrei Folclor deschid o amplă panoramă epistemologică vizând procesele sociale, culturale, politice şi economice din perioadele istorice enunţate mai sus. O astfel de cercetare ar pune în evidenţă aportul unor întregi generaţii de oameni de creaţie, muzicieni, interpreţi, poeţi, scriitori, dirijori, folclorişti, compozitori, pedagogi, instituţii artistice şi de învăţământ, reformatori ai culturii muzicale tradiţionale, care au ştiut să identifice, să îmbogăţească, să revalorizeze resursele folclorului şi să le pună în slujba dezvoltării durabile şi sustenabile a societăţii.
Referinţe bibliografice
1. Convenţie din 17 octombrie 2003 pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (introducere şi art.2)
[online]. In: MonitorulJuridic.ro: [site]. [accesat 29.06.2016]. Disponibil: http:// www.monitoruljuridic.ro/act/conventie-din-17-octombrie-2003-pentru-salvgardarea-patrimoniului-cultural-imaterial-emitent-act-international-publicat-n-monitorul-oficial-67741.html
2. BUCHANAN, D. Metaphors of Power, Metaphors of Truth: The Politics of Music Professionalism in Bulgarian Folk Orchestras. In: Ethnomusicology, 1995, vol. 39, nr. 3, pp. 381–416.
3. RĂDULESCU, S. Peisaje muzicale în România secolului XX. Bucureşti: Editura Muzicală, 2002. ISBN 973-42-0297-9.
4. CHISELIŢĂ, V. Muzică tradiţională, folclorică, neo-tradiţională şi populară: de la metaforă la metodă de cercetare a sistemului culturii populare sincretice contemporane din Republica Moldova. In: ARTA, 2014. Ser. Arte audiovizuale. Chişinău: Garomont, 2014, pp. 22–27.
5. BIDART, P. Patrimoniu şi patrimonializare: conf. susţinută la Universitatea din Bucureşti, 6 ian. 2010 [online]. In: Studenţie.ro: [site]. 2010. [accesat 29.06.2016]. Disponibil: http: // www.studentie.ro/campus/conferinta_patrimoniu_si_patrimonializare_la_unibuc/c-1363-a-77540
Patrimoine et patrimonialisation: etntre materiel et l’immateriel [online]. Sous la direction de Marie -Blanche Fourcade; preface de Laurier Turgeon; les Presses de L’Universite Laval (Canada). 2007, p. XVI. [accesat 09.12.2015]. Disponibil: http://books.google.ro/ books?id=i1S4dYNnqGgC&pg=PA23&lpg= PA23&dq=Le+ patrimoine+culturel+immat%C3%A9riel+