VLADIMIR AXIONOV DESPRE REPERTORIUL COMPONISTIC AL LUI GHEORGHE NEAGA
VLADIMIR AXIONOV ABOUT GHEORGHE NEAGADS COMPONISTIC REPERTOIRE
NATALIA CHICIUC
doctorandă
Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice
Acest articol dezvăluie o latură a cercetărilor ştiinţifice ale lui Vladimir Axionov, şi anume cea care se referă la repertoriul componistic al lui Gheorghe Neaga. Analiza frecventă a lucrărilor neaghiene în aproape toate studiile muzicologului, separat ori laolaltă cu cele ale altor autori, denotă faptul că opera acestui compozitor a jucat un rol important în procesele creative petrecute în muzica moldovenească, Gheorghe Neaga exemplificând numeroase tendinţe care s-au conturat în componistica autohtona.
Cuvinte-cheie: muzicologie, cercetare ştiinţifică, articol, publicaţie, componistica autohtonă, repertoriu componistic
This article presents one side of Vladimir Axionov’s scientific research, namely the one referring to Gheorghe NeagaUs componistic repertoire. A frequent analysis of Gh. NeagaUs works, practically, all the musicologyst’s studies, separately or together with the works of other authors, show that this composer’s repertoire played an important role in the creative processes occurring in Moldovan music, Gheorghe Neaga exemplifying many trends that have emerged in native composition.
Keywords: musicology, scientific research, article, publication, autochthonous composing, componistic repertoire
Vladimir Axionov reprezintă prin întreaga sa contribuţie ştiinţifică un pilon fundamental al muzicologiei autohtone. În acest sens, ar fi absolut necesară menţionarea numărului de circa o sută de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi peste hotare (Marea Britanie, Belarus, România, Rusia etc.), participările multiple la conferinţe, seminare, simpozioane naţionale şi internaţionale şi premierile de mai multe ori, începând cu anul 1992, de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Republica Moldova.
Activitatea ştiinţifică a muzicologului Vladimir Axionov s-a axat atât pe cercetarea propriu-zisă a diferitor fenomene muzicale cât şi pe coordonarea şi executarea de proiecte ştiinţifice, ocupând funcţii precum: preşedinte al Secţiei Arta Muzicală din cadrul colectivului de cercetare de pe lângă Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, preşedinte al Seminarului ştiinţific de profil Arta Muzicală, şef sector Muzicologie al Institutului Studiul Artelor al Academiei de Ştiinţe şi cercetător ştiinţific principal al Institutului Patrimoniului Cultural al aceleiaşi instituţii, etc.
Domeniile şi subiectele de cercetare ale savantului sunt numeroase, V. Axionov fiind vădit preocupat de anumite perioade din istoria muzicii, de o serie de compozitori, interpreţi, dar şi de categorii fundamentale ale studiului artelor precum stilul şi genul.
În studiile lui Vladimir Axionov şi-au găsit reflectarea, într-o măsură mai mică sau mai mare, practic toţi autorii de muzică instrumentală care au activat pe meleagurile noastre. Printre aceştia se numără şi Gheorghe Neaga. Creaţiile acestuia sunt examinate laolaltă cu cele ale altor compozitori în cadrul unor lucrări ştiinţifice ample precum Tendinţe stilistice în creaţia componistică din Republica Moldova (muzica instrumentală), Жанры симфонической музыки в Молдове (30-80-е годы XX века), Simfonia, Simfonia din Moldova: evoluţia istorică, varietăţile de gen, Музыкальное ucKycmeo в Советской Молдавии, Studii muzicologice, etc. şi în articole incluse în publicaţii de specialitate, printre care Музыкальное творчество в Советской Молдавии: вопросы истории и теории, Arta muzicală din Republica Moldova: istorie şi modernitate, Cercetări de muzicologie, Arta, Anuar ştinţifw, Ştiinţa, Artes, Învăţământul artistic — dimensiuni culturale, Artă şi educaţie artistică, Viaţa muzicală a Basarabiei în secolul XX, Folclorul muzical din Moldova şi creaţia componistică, Pagini de muzicologie etc. Analiza frecventă a lucrărilor neaghiene în practic toate studiile lui Vladimir Axionov denotă faptul că repertoriul acestui compozitor a jucat un rol important în procesele creative petrecute în muzica moldovenească, Gheorghe Neaga exemplificând numeroase tendinţe care s-au conturat în componistica autohtonă. Însă există şi câteva studii consacrate în exclusivitate autorului, unele dintre care reprezintă, muzicologic vorbind, puncte de reper. Acestea sunt Gheorghe Neaga: 70 de ani de la naşterea compozitorului, o publicaţie cu caracter biografic, şi Третья симфония Г. Няги: композиционно-драматургические особенности, трактовка жанра — un articol ştiinţific cuprinsul căruia poate fi considerat fundamental în analiza Simfoniei nr. 3 de Gheorghe Neaga.
Cercetările lui Vladimir Axionov pot fi împărţite în câteva categorii, în funcţie de problemele abordate, cum ar fi, spre exemplu, cele despre simfonie şi genurile muzicii simfonice, despre evoluţia sau periodizarea muzicii simfonice autohtone, cele consacrate folclorismului şi influenţei folclorului asupra creaţiei componistice, cele destinate problemelor stilului şi, nu în ultimul rând, cele dedicate lui Gheorghe Neaga.
Preferinţele lui Vladimir Axionov pentru cercetarea genurilor muzicii simfonice sunt evidente în aproape toate studiile sale, „deoarece creaţia simfonică demonstrează mai distinct principiile temporale şi spaţiale ale existenţei unor fenomene muzicale de proporţii mari. În acest domeniu al creaţiei componistice sunt sintetizate trăsăturile cele mai de seamă ale limbajului şi arhitectonicii muzicale, care devin evidente în condiţii sonore polifonice, multitimbrale, voluminoase” [1, p. 41]. În această ordine de idei, pot fi menţionate multiplele consemnări ale celor trei simfonii scrise de Gheorghe Neaga, ale simfoniei vocale Perpetuum Mobile, ale concertelor instrumentale, suitei pentru orchestră şi poemului simfonic Danco.
Simfoniei nr.3, după cum se menţionează anterior, îi este dedicat un întreg articol, publicat încă în 1988 în culegerea Музыкальное творчество в Советской Молдавии: вопросы истории и теории. În concluzia acestuia, după o analiză detaliată a structurii arhitectonice, a tuturor elementelor limbajului muzical şi a tematismului lucrării, autorul conchide: „Simfonia a treia de Gheorghe Neaga reprezintă un remarcabil fenomen al muzicii simfonice contemporane moldoveneşti. Aceasta indică nu doar evoluţia componistică a compozitorului, ci şi continuarea fructuoasei dezvoltări a genului de simfonie din Moldova”[1] [2, p. 41]. Mai mult, în cadrul respectivului studiu Vladimir Axionov precizează unele detalii cu privire la cea de-a doua simfonie neaghiană, creaţie distinsă cu Premiul de Stat al Moldovei în anul 1967. Însă, acestea nu sunt menţionate izolat, autorul evidenţiind prin metode comparative cursul evoluţiei gândirii componistice a lui Gheorghe Neaga de la simfonia a doua la a treia.
Într-o altă publicaţie ştiinţifică — Contribuţii la studierea simfoniei din a doua jumătate a secolului XX — Vladimir Axionov încearcă, pe de o parte, sublinierea tendinţelor care influenţează caracterul legăturilor simfoniei cu alte genuri muzicale. „Cheia pentru recunoaşterea specificului genurilor muzicii simfonice rămâne analiza structurii lor interne. /…/ În funcţie de tipul conţinutului evidenţiem, în plan general, două grupuri de simfonii ale compozitorilor din Moldova. Primul grup este dominat de chipuri artistice obiective: natura, viaţa poporului în diversele ei manifestări. /…/ Uneori, semne de reper pentru identificarea mişcărilor populare eroice sunt cântecele populare” [3, p. 58]. Printre exemplificările celor afirmate de către autor se găseşte şi melodia Bate-i, Doamne, pe ciocoi din Simfonia nr.2 de Gheorghe Neaga. De cealaltă parte cercetătorul subliniază o altă faţetă a simfoniilor, întrucât „cel de-al doilea grup de opere accentuează procese psihologice” [3, p. 59]. Or, una dintre creaţiile ce comportă un intens caracter subiectiv este a treia simfonie neaghiană, în care se refractează tendinţe puternic individualizate.
„Un mijloc important de întruchipare muzicală a ideilor, a chipurilor artistice este procedeul de generalizare prin intermediul genului. Uneori, semantica genurilor de „uz muzical” care domină tematismul simfoniei determină însăşi semantica simfoniei” [3, p. 59]. În această ordine de idei, Vladimir Axionov indică două categorii de creaţii în care poziţia-cheie ar fi ocupată de indicii ale genurilor muzicii dansante, mişcate sau de cele ale muzicii cantabile. Drept exemplu pentru ultima dintre acestea, autorul studiului menţionează şi partea a treia a Simfoniei nr.2 de Gheorghe Neaga — Lento maestoso — care reprezintă centrul dramatic al lucării.
„Simfoniile compozitorilor din Moldova pot fi sistematizate şi în alt context — examinând relaţiile formelor individuale faţă de structurile componistice tipice” [3, p. 60]. Enumerarea exemplelor referitoare la categoria structurilor arhitectonice individuale include şi simfonia vocală Perpetuum mobile de Gheorghe Neaga — lucrare constituită din treisprezece părţi miniaturale, care, grupate fiind între ele, indică un plan de grad secund al formei muzicale.
„În grupul de simfonii monopartite se reliefează clar interacţiunea diferitelor principii constructive, tendinţa spre îmbinări de forme, inclusiv structuri libere” [3, p. 61]. În cazul Simfoniei nr.3 de Gheorghe Neaga structura de sonată se află în raport de interacţiune cu forma tripartită complexă.
Printre compoziţiile neaghiene exemplificate de Vladimir Axionov în cazul ciclurilor cvadripartite cu muzică lentă în partea secundă se găseşte Simfonia nr. 1, iar în cel al ciclurilor de sonată cu muzică lentă în partea a treia — Simfonia nr. 2. „Adesea structura cvadripartită a ciclului, anunţată de autor, se îmbină cu alte structuri, caracteristice formei planului doi” [3, p. 61], după cum primele părţi ale simfoniilor a doua şi a treia de Gheorghe Neaga ar putea fi percepute drept secţiuni ale unei eventuale forme tripartite compuse, iar finalul considerat în mod convenţional un epilog.
„În domeniul simfoniei este evidentă coexistenţa fenomenelor canonice şi necanonice. La o extremă găsim opere care denotă o înţelegere rigidă de către autori a faptului că simfonia este un ciclu de sonată pentru o orchestră simfonică mare. /…/ La cea de-a doua extremă găsim opere, numite simfonii, care se caracterizează prin tratarea liberă a formaţiei interpretative şi structurii muzicale” [4, p. 16]. Opunerea acestor fenomene confirmă tendinţa compozitorilor de a se dezice într-o oarecare măsură de structurile muzicale tradiţionale şi de a porni pe căi alterate în sensul unei extinderi caracteristice strategiilor de evoluţie. „Un loc aparte îl ocupă simfoniile cu elemente vocale situate în spaţiul tranzitiv dintre genurile muzicii vocale şi muzicii instrumental-simfonice ce demonstrează diverse forme de relaţii între poezie şi muzică” [3, p. 62]. În acest context, Vladimir Axionov indică cele două varietăţi ale simfoniei cu elemente vocale: cea monumentală, cu elemente de oratoriu şi cantată şi cea apropiată mai mult de muzica de cameră, la care se referă una dintre „simfoniile de cronică” (după Vladimir Axionov) — simfonia vocală Perpetuum mobile de Gheorghe Neaga.
Printre peocupările ştiinţifice ale cercetătorului Vladimir Axionov s-a aflat istoria şi teoria stilurilor muzicale. Fundamentala lucrare care sintetizează cumulările ştiinţifice sub aspect stilistic este monografia Tendinţe stilistice în creaţia componistică din
Moldova (muzica instrumentală). Întrucât autorul argumentează în permanenţă cu multiple şi diverse exemple cele studiate, printre menţionările în acest sens se găsesc şi compoziţiile semnate de Gheorghe Neaga, creaţia căruia „demonstrează folosirea fenomenelor polistilistice” [5, p. 109].
Într-unul dintre articolele sale — Exponentul folcloric în spectrul stilistic al muzicii instrumentale a compozitorilor din Moldova — muzicologul indică, prin prisma periodizării istorice, modificările intervenite odată cu schimbările provocate de anumite evenimente socio-culturale în funcţionalitatea muzicii populare preluate de către compozitori prin intermediul diferitor procedee componistice. Astfel, Vladimir Axionov subliniază că pe la sfârşitul anilor D50 se respingea „identificarea „caracterului popular” al operei muzicale cu asemănarea ei pur exterioară cu anumite fenomene folclorice. Aceasta nu înseamnă că se renunţa în genere la citarea şi prelucrarea melodiilor populare, însă metodele în cauză nu mai rămân predominante. Drept dovadă a proceselor susmenţionate pot servi Simfonia nr. 2 de Gheorghe Neaga /…/ şi poemul simfonic Danco de acelaşi autor” [6, p. 81].
Alte creaţii consemnate în acelaşi articol sunt concertele instrumentale neaghiene, în cazul cărora se observă „noi interpretări ale genului, ale structurii compoziţionale şi ale paletei timbrale” [6, p. 82] şi Simfonia nr. 3, pentru care cercetătorul indică principiile componistice „postromantice şi postimpresioniste” [5, p. 66], astfel încât „folosind unele turaţii, celule şi procedee provenite din muzica populară”, Gheorghe Neaga le-a „dezvoltat în cadrul unor structuri sonore complexe, a căror esenţă este departe de contextul etnic” [6, p. 82]. Folclorul muzical comportă funcţia unei punţi între arhetipurile populare şi cele componistice. În cazul Simfoniei nr. 2 şi a poemului simfonic Danco, „elementul popular reproduce contextul etno-folcloric şi în acelaşi timp devine un component indispensabil al conţinutului artistic, subordonat concepţiei simfonice” [7, p. 59]. Cât despre simfonia vocală Perpetuum mobile, Vladimir Axionov subliniază că „funcţia de purtător al elementului stilistic naţional o îndeplineşte nu numai muzica (de provenienţă folclorică), ci şi poezia” [5, p. 66], mai exact versurile lui G. Dimitriu.
Creaţia instrumentală şi tradiţiile lăutăreşti influenţează în sens multiplu asupra muzicii profesioniste. „Procedeele artei interpretative populare la vioară /…/ au contribuit mai ales la dezvoltarea genului de concert pentru vioară” [8, p. 61], or, în acest caz, printre numele mai multor compozitori autohtoni enumeraţi de Vladimir Axionov ca autori de opusuri violonistice în genul de concert, se găseşte şi cel al lui Gheorghe Neaga.
„E necesar de diferenţiat şi influenţa tradiţiilor lăutăreşti la diferite niveluri ale compoziţiei lucrărilor simfonice, ţinând cont de proporţiile lor. /…/ Efectul variabilităţii depinde de contextul general, asupra căruia îşi exercită influenţa. Intensitatea contrastului nuanţat al elementelor muzicii populare instrumentale devine cu atât mai viguros cu cât mai puţine elemente sunt întrebuinţate în întreaga compoziţie” [8, p. 62]. În acest mod, în baza unui caracter filozofic prind contur sonor aluziile la melodii interpretate de taraf în partea a treia a Simfoniei nr. 3 de Gheorghe Neaga.
Deşi s-ar susţine că structura monodică a cântecului popular vocal n-ar putea avea trecere către muzica instrumentală simfonică, Vladimir Axionov infirmă acest fapt, explicând că „gradul includerii organice a motivului popular în ţesătura creaţiei simfonice depinde de iscusinţa compozitorului de-a depista „armonia ascunsă” şi „contrapunctul latent” într-o melodie absolut monodică, de a folosi efectul „monodiei polifonice” în structura creaţiei simfonice, ceea ce permite de a se realiza „polifonia monodică” ca rezultat al dublării vocii melodice de bază cu mixturi timbrale îngroşate” [9, p.63]. În scopul exemplificări principiului de monodie plurivocală autorul consemnează Simfonia nr. 2 de Gheorghe Neaga, în a cărei primă parte se evidenţiază o îngroşare mixturală a nucleului melodic din cântecul haiducesc Bate-i, Doamne, pe ciocoi.
„Obţinând un anumit efect artistic deosebit, compozitorii uneori subliniază în special procedeul de confruntare a elementelor folclorice şi non-folclorice în cadrul aceleiaşi opere muzicale” [5, p. 81]. Or, în Simfoniile nr. 2 şi nr. 3 de Gheorghe Neaga, punerea faţă în faţă a elementelor muzicale autohtone cu cele occidentale este prezentată într-un mod vădit grotesc.
„Îmbinarea elementelor de provenienţă folclorică cu cele neoclasice este foarte răspândită în creaţia compozitorilor basarabeni din a doua jumătate a secolului XX” [5, p. 126], or, acest proces cunoaşte o amplificare mai ales după decesului lui George Enescu. Printre lucrările aduse drept dovadă de către Vladimir Axionov sunt şi cele instrumentale de cameră ale lui Gheorghe Neaga.Totodată, în aceeaşi perioadă istorică, se fac „anumite încercări de a restaura şi moderniza modelul vesteuropean al suitei preclasice” [5, p. 133]. Respectiva tendinţă se observă, după cum subliniază cercetătorul, şi în cazul unor lucrări neaghiene, printre care Suită pentru orchestră de cameră, Arie, Bolero şi Allegro.
„Simfonia ca gen muzical-filozofic nu a putut să fie izolată de viaţa socială şi de întreg climatul cultural-artistic al timpului” [10, p. 70]. În acest sens, muzicologul Vladimir Axionov afirmă că „fenomenele specifice neoclasicismului muzical au devenit elemente componistice ale paletei stilistice pluriaspectuale din Simfonia nr. 2 de Gheorghe Neaga. Figurile melodice treptat ascendente de la începutul compartimentului de dezvoltare din prima parte a simfoniei lui Gheorghe Neaga seamănă cu cele utilizate anterior pe larg de către compozitorii epocii barocului (allegri concertanti din lucrările instrumentale semnate de A. Vivaldi, J. S. Bach, G. F. Hăndel); cu toate acestea, cercetătorii muzicii neaghiene au perfectă dreptate menţionând că Neaga n-a apelat direct la asemenea surse, însă a luat în consideraţie acea modalitate a transfigurării lor, pe care a propus-o Şostakovici (Simfonia a unsprezecea)” [5, p. 141]. Astfel, Simfonia nr. 2 a compozitorului chişinăuian ajunge să fie considerată un model de simfonie dramatică, monumentală. „Culmea dramaturgică a simfoniei lui Neaga (partea a doua) trezeşte asociaţii nu numai cu sarabandele şi passacagliile preclasice, ci şi, mai ales, cu passacagliile simfonice semnate de D. Şostakovici (Simfoniile a opta şi a noua) şi A. Honegger (Simfonia a doua). Trebuie menţionată în special influenţa unor principii arhitectonice folosite de Şostakovici (introduse anterior de G. Mahler) asupra primei părţi din Simfonia lui Neaga. Simfoniile a cincia şi a şaptea ale lui Şostakovici demonstrează o anumită revizuire a funcţiilor dramaturgice îndeplinite de compartimentele formei de sonată. Opoziţia dramaturgică generală se situează între expoziţia şi dezvoltarea formei de sonată, înlocuind contrastul canonic între tema principală şi cea secundară din cadrul expoziţiei. O asemenea tendinţă o evidenţiază contururile dramaturgice ale primei părţi din Simfonia a doua de Gheorghe Neaga” [5, p. 142].
După cum se ştie, tendinţele generale ale fenomenului muzical din a doua jumătate a secolului XX se îndreaptă către pierderea centrelor tradiţionale de gravitate şi sprijin. Astfel, are loc desfăşurarea unui proces de interacţiune a mijloacelor canonice de realizare a opusurilor muzicale cu altele novatoare, obţinându-se o valorificare sau o revalorificare nu doar a limbajului muzical, ci a întregului arsenal de realizare a unui „produs” artistic. În acest sens, „un alt aspect specific muzicii lui Şostakovici, a cărei sorginte istorică se situează în creaţia lui H. Berlioz din Franţa, încea a lui G. Mahler şi A. Berg din Austria, constă în predilecţia creării imaginilor groteşti, în demascarea răului prin accentuarea hipertrofiată a aspectelor banale, monstruoase, urâte. /…/ Diferite versiuni ale scherzo-ului bivalent, prin care se exprimă, pe de-o parte, efectul „jocului artistic”, iar pe de alta – demascarea reală a purtătorilor răului” [5, p. 143] se regăsesc, printre mai multe creaţii autohtone menţionate de Vladimir Axionov, şi în Cvartetul nr. 1 şi Simfonia nr. 3 semnate de Gheorghe Neaga.
O altă faţetă a revalorificării artelor în a doua jumătate a secolului XX este avangardismul, urmat de neo- şi postavangardism. În această perioadă arta ţărilor vesteuropene şi a SUA era pusă cu toată gratitudinea la dispoziţia reprezentanţilor care au pus bazele unor legităţi ce contravenau cu cele tradiţionale de secole. Despre preluarea acestora în context autohton nu se poate menţiona decât ridicarea Cortinei de Fier. „Printre reprezentanţii generaţiei vârstnice a compozitorilor, predilecţie pentru grafica muzicală demonstrează” [5, p. 165] şi Gheorghe Neaga. În ultimele lucrări ale acestuia „predomină expunerea liniară, contrapunerea inventivă a liniilor şi a straturilor sonore” [5, p. 165].
În cadrul monografiei sale Tendinţe stilistice în creaţia componistică din Moldova (muzica instrumentală), cercetătorul Vladimir Axionov susţine că „evaluarea axiologică a stilului depinde de predilecţiile artistice ale compozitorilor, interpreţilor şi ascultătorilor” [5, p. 170]. În această ordine de idei, „în muzica secolului XX, odată cu orientările monostilistică şi monovalentă sub aspectul de gen pe care le putem aprecia drept cazuri rare, predomină fuziunea, înterpătrunderea, sintetizarea diferitelor tendinţe stilistice şi specii artistice. Nu face excepţie nici muzica reprezentanţilor arealului cultural românesc” [5, p. 174], autorul menţionându-l, printre alte nume de compozitori autohtoni, şi pe cel al lui Gheorghe Neaga.
„După cum se ştie, studierea ştiinţifică a oricăror fenomene şi procese e imposibilă fără a extrage şi sistematiza o informaţie corespunzătoare. În Republica Moldova până la ora actuală, cu regret, n-a fost scrisă istoria muzicii naţionale; în acest domeniu informaţia generală, care a fost inclusă în enciclopedii, treceri în reviste şi culegeri ştiinţifice, e perimată în multe privinţe” [11, p. 9]. În această ordine de idei, deşi studiile iniţiate de muzicologul Vladimir Axionov sunt considerate unele fundamentale, se pune problema insuficienţei soluţionărilor ştiinţifice a unor serii de preocupări în domeniul artei muzicale. Iar repertoriul componistic al lui Gheorghe Neaga reprezintă una dintre chestiunile cu caracter interogativ în perimetrul culturii autohtone. Astfel, nu rămâne decât să se purceadă la continuarea rezolvării pe cale ştiinţifică a acesteia, întrucât un studiu exegetic în acest sens ar duce la încununarea cu succes a finisării cercetării unui perimetru de care s-a preocupat şi muzicologul, cercetătorul şi ştiinţificul Vladimir Axionov.
Referinţe bibliografice
[1] Traducerea din limba rusă ne aparţine.