CICLUL PENTRU PIAN CREIONĂRI DE VLAD BURLEA: COMENTARII INTERPRETATIVE
THE PIANO CYCLE OUTLINE BY VLAD BURLEA: INTERPRETATIVE REMARKS
INNA HATIPOVA,
conferenţiar universitar, doctor în studiul artelor, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice
În acest articol este analizat ciclul din patru preludii pentru pian „Creionări”, scris în anul 2013 de către compozitorul Vlad Burlea. Autoarea examinează forma, limbajul muzical, aspectele componistice şi dramaturgice, precum şi trăsăturile stilistice ale pieselor menţionate. De asemenea articolul conţine recomandări în plan interpretativ şi metodico-didactic.
Cuvinte-cheie: piesă pentru pian, preludiu, miniatură pentru pian, analiza interpretativă
The cycle „Outline”, consisting of four preludes for piano written by the autochthonous composer Vlad Burlea in 2013 has been analyzed in the present article. The article considers the characteristic particularities of the form, musical language, terms of composition and dramaturgy, as well as the features of style of these piano pieces. This article also contains numerous performing and teaching (methodical-didactic) recommendations.
Keywords: pieces for piano, piano music, prelude, piano miniature, performing musical analysis
Unul dintre compozitorii din Republica Moldova care dau dovadă de un interes deosebit pentru genul de preludiu este Vlad Burlea. Compozitorul s-a născut la 1 martie 1957 în satul Bravicea, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A absolvit Academia de Muzică G. Musicescu din Chişinău, la specialitatea compoziţie (profesor -Gheorghe Mustea). Apoi a urmat studiile post-universitare de compoziţie în clasa profesorului universitar P. Rivilis în cadrul instituţiei menţionate. În anii 1998-2002 a fost director al Colegiului Republican de Muzică Ştefan Neaga din Chişinău. Între anii 2003-2004 a deţinut postul de vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Republica Moldova, iar din 2004 până în prezent activează în calitate de secretar responsabil al consiliului de conducere a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Republica Moldova.
„Vlad Burlea a scris lucrări vocal-simfonice, corale, simfonice, instrumentale şi vocale de cameră, având experienţă şi în domeniul muzicii electroacustice, precum şi în genul muzicii uşoare. S-a manifestat ca autor al muzicii pentru filme documentare şi artistice, spectacole dramatice şi radiofonice”, — menţionează Vladimir Axionov [1, p. 139]. V. Burlea a obţinut mai multe premii în cadrul diverselor concursuri: premiul II la compartimentul Creaţie simfonică (1997), Premiul I la compartimentul Creaţie vocal-simfonică (2005), Premiul I la compartimentul Creaţie camerală (2010), Premiul I la compartimentul Creaţie simfonică (2011) în cadrul concursului Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor şi Premiul special la concursul de romanţe Crizantema de argint din Chişinău (1997).
Vlad Burlea a compus mai multe lucrări pianistice în decursul diferitelor perioade ale vieţii, printre acestea fiind: două piese pentru pian (Răzăşeasca, Fantasme, 1988), Jackpot (1999), …for piano nr.1 (2006), fantezia Brâul lui Amihalachioaie pentru două piane (2009), Involuţii (2011), Iartă-mă în memoria lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici (2012), ciclu din 4 preludii Creionări (2013).
Creionări, după spusele autorului, este un ciclu „deschis” care actualmente include patru miniaturi de tip preludiu pentru pian, dar poate fi completat pe viitor cu alte piese. Fiecare din aceste miniaturi reprezintă o aşa-numită „creionare”, unde compozitorul reflectă atât anumite stări ale lumii interioare a omului, cât şi imaginile naturii moldoveneşti. Aceste piese au fost concepute de către autor ca un mic ciclu, însă pot fi interpretate şi separat. Succedarea interpretării pieselor din ciclul respectiv de asemenea poate varia în dependenţă de viziunea pianistului.
Preludiul nr. 1 ne induce în mediul unei imagini rurale. Este scris în forma tripartită simplă (a – b – a) în tonalitatea e-moll. Miniatura debutează cu tema principală, care este expusă pe trei voci în formă de dialog: în mâna dreaptă sunt expuse două voci (cea de sus, melodică şi cea contrapunctică), în mâna stângă — scurte replici la staccato. Melodia este simplă şi creează asociaţii cu timbrul fluierului. Pornirea îndrăzneaţă către forte este urmată de remarca dolce (măs. 8) care sună ca un ecou. În secţiunea mediană (măs. 9) are loc trecerea de la starea minorului meditativ la apariţia majorului luminos ce ar putea reprezenta pe tablou intercalarea razelor de soare printre norii pufoşi. Mişcarea optimilor în mâna dreaptă apoi în mâna stângă redă senzaţia de întrebare şi răspuns, după care sunând concomitent — culminează în măsura 14. Fermata de la sfârşitul secţiunii ne prezice aşteptarea intonaţiei iniţiale.
Repriza (măs. 17) începe cu remarca sostenuto, exprimând o amintire. Materialul intonativ-tematic al ultimului compartiment este identic cu structura muzicală a primei părţi. Aici sună ultimele replici în mâna dreaptă, după care urmează cinci acorduri care trebuie să fie executate precis. Dintre cele trei acorduri identice folosite pentru a crea impresia de sunare continuă, acordul de încheiere a lucrării este scris la pianissimo — asemenea unei oftări care „se topeşte” în pauza pe fermata.
În general, putem menţiona că trăsătura distinctivă a acestui preludiu este principiul eterofonic linear al expunerii materialului tematic, astfel chiar şi intervalele de secundă, de terţă, de cvartă şi cvintă nu introduc sistemul acordic vertical, ci îl diversifică pe cel linear. Expunerea liniei melodice corespunde naturaleţei şi simplităţii materialului muzical. Încheierea cu factura acordică prezintă elementul nou, neaşteptat ce vine în contrast cu toată miniatura. Totodată compozitorul şi-a trasat sarcina de a nu depăşi volumul de o pagină (A 4) în realizarea subiectului. În acest preludiu, o importanţă deosebită capătă utilizarea minimă a pedalei, gândite minuţios. Aici interpretul are misiunea de a găsi şi reda culorile timbrale şi dinamice pentru fiecare dintre cele trei planuri ale facturii.
Preludiul nr. 2 reprezintă un dans umoristic în caracter jucăuş, ceea ce reiese din indicaţia autorului poco scherzando. Este scris în forma tripartită mare (A – B – A) în care părţile extreme au acelaşi conţinut tematic, iar mijlocul este format din două episoade. Comparativ cu alte lucrări ale ciclului, acest preludiu este diferit prin virtuozitate şi amploare. Are loc o divizare clară a facturii în tema principală şi acompaniament (principiul omofono-armonic), însă lipseşte cu desăvârşire sistemul armonic bazat pe funcţii. Partea întâi începe neîncrezut, cu unele ezitări (d cu indicaţia tenuto în măsurile 6, 13), după care treptat creşte mişcarea tot mai intensă a dansului. Tonalitatea acestei piese se schimbă de la un centru spre altul: a – d, as – des. Jocul acestor centre formează un colorit sonor neobişnuit şi original.
Secţiunea mediană (măs. 39), după caracterul său şi desfăşurarea materialului muzical, aminteşte de o improvizaţie, unde autorul foloseşte diferite tipuri de factură care se schimbă permanent. Această secţiune prezintă o elaborare tematică dezvoltatoare în care linia tematică monodică de la început este augmentată prin mişcare de cvarte — cvinte şi de o amplificare de ritm, care în culminaţie include duratele de treizecidoimi aranjate în pasaje ascendente — descendente. Linia melodică din episodul cvintelor în registrul acut (măs. 41-45) răsună cristalin, iar sonoritatea armonică creează asociaţii cu clinchetele clopoţeilor. Mişcarea cvintelor în jos, din partida mâinii drepte, capătă un caracter mai monumental. În măsurile 43, 44, la sunetele liniei vocii de sus a, g, se recomandă de îndeplinit tenuto, reţinând tempoul un pic. Dezvoltarea materialului tematic aduce la figuraţiile volante ale şaisprezecimilor din mâna dreaptă ce pot fi asemănate cu fenomenul de „flux şi reflux” (măs. 52-63), în care este intercalat motivul scurt de dans (măs. 53-54). Spre sfârşitul părţii mediane se aşterne liniştea, sunetul d dispare pe fermata.
Prin creşterea dinamicii şi intensificarea tensiunii autorul exprimă culminaţia întregii lucrări (măs. 58-60). Sarcina principală a interpretului constă în expunerea expresivă a liniei melodice. De asemenea, o atenţie deosebită trebuie de acordat redării intensităţii dinamice. Pasajele de treizecidoimi trebuie să răsune foarte emoţional şi inspirat.
Repriza (măs. 67) începe cu remarca sostenuto e accelerando — adică treptat se revine în tempoul dansului. O atenţie deosebită solicită linia basului care aici sună deja în octave, mai concluziv. Măsura 80 este anticipată de o pauză-respiraţie înainte de mişcarea care se stinge la diminuendo spre indicaţia fermata. Ultima trasare a elementului tematic repetat în diferite octave ca un ecou sună la fel de uşor, rapid şi glumeţ. Preludiul finisează cu o codă mică (ultimele şapte măsuri). Aici sonoritatea descreşte până la pp, iar apoi, după o pauză, brusc răsună acordul ce încheie lucrarea cu un sf imprevizibil.
Această „creionare” atrage atenţia prin desenele ritmice capricioase. Anume ele sporesc forţa de percepere a imaginii muzicale din piesă. Aşadar, o exersare specială pentru interpret necesită atât executarea precisă şi uniformă a acordurilor, cât şi realizarea haşurilor.
La baza imaginilor muzicale ale Preludiului nr. 3 stau exprimarea tragismului şi viziunea fatală asupra lumii. Anume aici compozitorul redă starea de singurătate. Este scris în forma tripartită simplă (a – b – a), în tonalitatea g-moll. Aici interpretul trebuie să distingă cele trei planuri, trei timbruri şi culorile reprezentative ale fiecărui plan. Preludiul începe cu p şi indicaţia sostenuto, ceea ce ajută să pătrundem în acea stare apăsătoare de melancolie şi pustietate lăuntrică. Ostinato ritmic din partida mâinii drepte în tempo lent, în două linii ritmice independente ce sună simultan, creează un tablou obscur, care este marcat şi intensificat de sunetul grav Gj (măs. 3, 5). Factura complexă din „trei nivele” distanţate larg nu înviorează tematismul, ci dimpotrivă marchează profunzimea lui zguduitoare.
O adevărată ascensiune amplificatoare se obţine prin perpetuarea ritmului bazat pe şaisprezecimi în partea a doua (măs. 10), aducând tensiunea discursului muzical la cea mai înaltă cotă dramatică ce creşte în trei etape delimitate prin nota g în octavă la bas (măs. 10, 12, 13). Această parte are un caracter energic, palpitant. La sfârşitul primei etape apare parcă strigătul lăuntric al durerii reprezentat de notele din registrul acut (sfârşitul măs. 11). În a doua etapă putem observa o aluzie de resemnare — prin şaisprezecimile descendente, care totuşi încearcă „să reînvie” speranţa revenind în a treia etapă, ce culminează cu căderea în cel mai grav registru al pianului — simbolizând supunerea totală faţă de situaţia fără de scăpare, căderea în abis (fermata pe d, măs. 15). Anume pentru a reda intensificarea acestor trei etape, de la interpret se solicită exprimarea întocmai a stării de spirit a acestei secţiuni şi anume dominarea agitaţiei şi a neliniştii.
Acest fragment trebuie interpretat cu un sunet plin şi profund, fără a pierde cantabilitatea sonorităţii. De la pianist se cere o atitudine aparte în executarea partidei din mâna stângă. Linia octavelor urmează a fi trasată adânc, iar cele care realizează o schimbare în mişcarea armonică necesită o mică evidenţiere.
Ultima parte (măs. 16) descrie dispariţia tematică prin dizolvarea intonaţiilor în cel mai înalt registru, cel acut. Repriza reflectă imaginea plecării în eternitate. Caracterul muzicii din această parte aminteşte de preludiul Des pas sur la neige de C. Debussy. Indicaţia iniţială este sostenuto, se aud ecouri slabe care tot mai mult se depărtează, devenind doar nişte picături ce se transformă în amintiri (la pianissimo).
În lucrul asupra piesei se recomandă ca interpretul să se concentreze pe redarea liniei melodice: ea necesită a fi intonată expresiv, cu un sunet uniform, lin şi totodată convingător. De asemenea trebuie să predomine stratificarea timbrurilor fiecărei voci, spre exemplu precum sună vioara, viola şi violoncelul.
Preludiul nr. 4 prezintă o miniatură în caracter meditativ. Este scris în forma tripartită simplă (a – b – a). Caracterul acestuia este misterios, de taină. În lucrarea respectivă are loc valorificarea intervalelor disonante trasate în câteva registre: în octava mică, octava mare şi contraoctava. Putem specifica faptul că elementul central al structurii intonative a întregii piese îl constituie intervalul de septimă mare.
În factura primei părţi se disting patru voci. Preludiul debutează cu tema principală, care începe ritmic, creând starea de pustietate, tăcere înfricoşătoare. În măs. 3 are loc repetarea sunetului e, ce sună lejer şi în tempo reţinut, după care urmează octava întreruptă din registrul acut ce „pluteşte în aer” până la „evaporare” pe fermata. Linia melodică din mâna dreaptă trebuie interpretată cu un sunet profund la mf, doimile (tenuto) reprezentând nişte licăriri în întuneric. Începând cu măs. 9, dezvoltarea se dramatizează printr-un crescendo până la f, punctul culminant reprezentând repetarea notei c portamento pe fondalul tonalităţii f-moll. Anume acest fragment şi realizează funcţia de pregătire a reprizei.
Materialul intonativ-tematic al ultimului compartiment readuce ascultătorul la starea şi cercul iniţial de imagini. Repriza se bazează pe structura temei iniţiale. Preludiul se încheie cu octava întreruptă e în registrul acut, după care descreşterea treptată a dinamicii spre ppp sesizează reducerea tensiunii şi „topirea” sunetului ce se pierde în depărtare.
Aşa cum în acest preludiu predomină expunerea de tip polifonic, o atenţie deosebită pianistul trebuie să acorde divizării vocilor, fiecare având culoarea sa aparte, iar împreună creând un întreg spectru. Pentru a realiza sonoritatea dorită, se utilizează pedala stângă.
Specificul acestei miniaturi se conturează din utilizarea întregului ambitus pianistic. Tematismul denotă o stare de reflecţie, de naraţiune laconică, auster, fiind lipsită de fraze ajutătoare sau de trecere — doar pilonii tematici de bază. În această piesă, precum şi în Preludiul nr. 1, volumul nu depăşeşte limita de o pagină (A 4).
Din păcate până în prezent ciclul pentru pian Creionări nu este publicat şi există doar în manuscris. Pentru prima dată cele patru preludii din ciclul menţionat au fost interpretate de către autorul acestui articol la Festivalul Internaţional de Muzică Contemporană Zilele Muzicii Noi (ediţia a XVII-a, iunie 2013) în sala mică a Filarmonicii Naţionale S. Lunchevici. În octombrie al aceluiaşi an, acest ciclu al lui Vlad Burlea a răsunat în sala Uniunii Compozitorilor în cadrul concertului-cenaclu George Enescu şi la Festivalul Muzicii Româneşti (ediţia a XVII-a) din Iaşi (România) în interpretarea masterandei Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice Livia Ciolpan.
După cum a precizat în avizul său despre concertul tinerilor pianişti din Republica Moldova în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti, Mihaela Balan, doctorand în muzicologie (Iaşi, România): „Concepute după modelul suitelor de miniaturi romantice, piesele compuse de Vlad Burlea se caracterizează prin sonorităţi modale (date de prezenţa intervalelor mărite şi a treptelor mobile), melodii simple, repetitive … caracterul folcloric şi culorile sonore impresioniste …” [2].
Sigur este faptul că noile idei creative ale autorului, care şi-au găsit reflectarea în ciclul Creionări, au sporit considerabil spectrul de imagini artistice întruchipate de către compozitorii Republicii Moldova în genul de preludiu pentru pian.
Referinţe bibliografice