STUDIUL ARTELOR ŞI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 4 (27), 2015

REVISTA

Cuprins

Selectează Articol АНТОН РУБИНШТЕЙН И УКРАИНА (ИСТОРИЯ ОДНОГО РОЯЛЯ) PORTRETUL DE CREAŢIE AL PIANISTEI ANTONINA STADNIŢKI SERGEI PROKOFIEV’S PIANO SONATA NO. 5 IN C MAJOR OP. 135: A STYLISTIC APPROACH Unele consideraţii asupra evoluţiei genului de operă în creaţia Compozitorilor din Basarabia ACTIVITATEA INTERPRETATIVĂ A COMPOZITORULUI GHEORGHE NEAGA ФОРТЕПИАННЫЙ СБОРНИК ВЕСЕННЕЕ НАСТРОЕНИЕ О. НЕГРУЦЫ: СТИЛЕВЫЕ И ЖАНРОВЫЕ ОСОБЕННОСТИ ПРОИЗВЕДЕНИЙ ASPECTE STILISTICE ŞI INTERPRETATIVE ALE PIESEI SKAI-SKEP DE EDY TERENYI THE PIANO DUO A. LAPICUS – IU. MAHOVICI IN THE MIRROR OF POSTMODERNISM VALORIFICAREA SURSEI FOLCLORICE ÎN PROCESUL DE CRISTALIZARE A MUZICII CORALE ROMÂNEŞTI Alcătuirea scenariului după un obicei popular: între tradiţia populară şi didactică academică (note Metodice la riTualuri populare) INSTRUIREA PERCUŢIONIŞTILOR DE JAZZ ÎN CLASA DE VIBRAFON ИЗУЧЕНИЕ ФОРТЕПИАННЫХ ПРОИЗВЕДЕНИЙ МОЛДАВСКИХ КОМПОЗИТОРОВ В НАЧАЛЬНЫХ КЛАССАХ НА ОСНОВЕ ХРЕСТОМАТИИ ДЛЯ I-IV КЛАССОВ ПОД РЕДАКЦИЕЙ Л. РЯБОШАПКА И Г. ТЕСЕОГЛУ UNELE REPERE METODOLOGICE CU PRIVIRE LA FORMAREA ABILITĂŢII MOTORII NECESARE PENTRU CITIREA LA PRIMA VEDERE LA LECŢIILE DE PIAN НЕКОТОРЫЕ МЕТОДИЧЕСКИЕ АСПЕКТЫ ВОКАЛЬНОГО ДЫХАНИЯ В ПРОЦЕССЕ ПРЕПОДАВАНИЯ ДИСЦИ­ПЛИНЫ СОЛЬНОЕ ПЕНИЕ INIŢIEREA STUDENTULUI-DIRIJOR ÎN BAZELE TEHNICII DIRIJORALE (PRIMII PAŞI ŞI IMPORTANŢA LOR ÎN FORMAREA TEHNICII DIRIJORALE) ФИЛОСОФСКО-ЭСТЕТИЧЕСКОЕ ВОСПРИЯТИЕ ФОРМООБРАЗОВАНИЯ В ДИЗАЙНЕ ОДЕЖДЫ SCHIMBĂRILE ŞI MODIFICĂRILE TIPARULUI DE PANTALON PENTRU ŢINUTE NETIPICE PERSONALITATEA CADRULUI DIDACTIC – CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV UNIVERSITAR APLICAREA STRATEGIILOR DIDACTICE INTERACTIVE ÎN FORMAREA COMPETENŢELOR PROFESIONALE TEORETICE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR МЕТОДИКА ПРЕПОДАВАНИЯ МИФОЛОГИИ В ВЫСШИХ УЧЕБНЫХ ЗАВЕДЕННИЯХ ХУДОЖЕСТВЕННОГО ПРОФИЛЯ

PERSONALITATEA CADRULUI DIDACTIC – CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV UNIVERSITAR

ARTICOL

PERSONALITATEA CADRULUI DIDACTIC – CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV UNIVERSITAR

 

THE TECHER’S PERSONALITY – FUNDAMENTAL CONDITION IN THE UNIVERSITY INSTRUCTIVE-EDUCATIONAL PROCESS

 

TATIANA COMENDANT,

conferenţiar universitar, doctor în sociologie, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice

 

În sistemul contemporan de educaţie, unul dintre principalii indicatori care trasează reforma învăţământului superior european este învăţământul centrat pe student. La realizarea activităţilor instructiv-educative îşi aduc aportul trei factori cu rol determinant: studenţii universităţii, cadrele didactice şi instituţia de învăţământ superior.

În lucrare este pusă în valoare personalitatea cadrului didactic; este abordată problema calităţii studiilor în baza unui tip nou de organizare a educaţiei universitare; sunt înaintate repere de atingere ale progresului în învăţământ prezentate pe momentele ciclului PDCA; se accentuează latura formativ-informativă a agenţilor implicaţi în educaţie – cadru didactic şi student şi rolul îndeplinit de aceştia în mediul universitar.

Cuvinte-cheie: personalitate, cadru didactic (educator, pedagog, profesor), student (educabil), proces instructiv-educativ, învăţământ centrat pe student, instituţie de învăţământ superior (universitate), cunoaştere, cunoştinţe, competenţe

In the contemporary system of education, one of the main indicators that traces the reform of European higher education is based on teaching centred on the student. For carrying out the instructive-educational activities there are three factors that have a determining role: the university students, the teaching staff and the higher education institution.

The article emphasizes the teacher’s personality. The author considers the problem of the quality of studies based on a new type of organizing university education and proposes new ways of obtaining progress in education presented in the items of the PDCA cycle. Emphasis is laid on the formative-informative aspect of the agents involved in education – teacher-student and the role played by them in the university environment.

Keywords: personality, teacher (educator, pedagogue, professor), student (educable), instructive-educational process, in­struction centred on the student, higher education institution (university) cognition, knowledge, competences

 

Ridicarea nivelului calitativ al procesului instructiv-educativ este condiţionat de perfecţionarea ne­contenită a pregătirii de specialitate şi cultură generală a cadrelor didactice.

Astăzi, cunoaşterea umană a atins un înalt grad de dezvoltare, volumul de cunoştinţe nu mai poate fi însuşit atât de uşor ca în trecut. De aceea, problema esenţială în asigurarea eficienţei învăţării constă în a alege, a selecta cu pricepere ceea ce este necesar, adică acele cunoştinţe din ştiinţă, tehnică, artă etc., care deschid calea spre un câmp de cultură. Dascălul de astăzi nu mai poate avea pretenţia că este deţinătorul întregului adevăr. Dar, cu cunoştinţele pe care le stăpâneşte, el este în stare să orienteze energia tânărului către realizarea obiectivelor fixate, către cucerirea adevărului ştiinţific. Rolul care îi revine impune o exigenţă continuă, o grijă permanentă pentru profilul său intelectual, situaţia sa în avangarda disciplinei ştiinţifice de care se ocupă, prin cercetare proprie, cât şi prin informare la zi. În munca sa, pedagogul trebuie să pună accentul pe dezvoltarea imaginaţiei, a spiritului creativ şi inven­tiv la tineri şi, mai ales, pe folosirea eicace a inteligenţei lor.

Referindu-se la pregătirea de specialitate, Şt. Bârsănescu remarcă, pe bună dreptate, că un adevă­rat educator se caracterizează printr-un „dor de a şti”. Acest dor „se manifestă prin năzuinţa de a învăţa mereu, de a păstra contactul strâns cu ştiinţa, de a-şi înviora lecţiile cu darurile proaspete ale ştiinţei, artei şi filosofiei. Adevăratul învăţător rămâne toată viaţa sa student, adevăratul pedagog – un om într-o veşnică formare” [1, p. 223].

Pe lângă pregătirea de specialitate, cadrul didactic trebuie să posede un orizont cultural larg, întru­cât el apare în faţa studenţilor ca o personalitate culturală. Personalitatea reprezintă sinteza particulari­tăţilor psiho-individuale, în baza cărora ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul. Potrivit dicţionarului de psihologie, „personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-soci-ală, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice” [2, p. 532-533].

Din orizontul cultural al personalităţii educatorului, nu trebuie să lipsească cunoştinţele fundamenta­le ale specialităţii, ale unor discipline înrudite, precum şi cele care ţin de literatură, muzică şi artă plastică. Posedând o bogată cultură generală, împrospătată mereu, cadrul didactic va ajunge „să vibreze pentru valorile culturii” [1, p. 224], să-şi îmbogăţească activitatea de predare prin cunoştinţe luate din domenii foarte diferite ale cunoaşterii, să provoace şi să amplifice interesele culturale ale studenţilor.

Calităţile profesionale implică aptitudini intelectuale. Este necesar ca profesorul să posede o gân­dire riguroasă, profundă, analitică şi sintetică, ordonată, clară şi sistematică. Pe lângă aceste atribute, gândirea profesorului mai trebuie să posede şi calitatea de a i plină de inventivitate şi spontaneitate, să facă din iecare curs o creaţie, o reîncepere a cunoaşterii alături de studenţi, căci „cu cât suntem mai uniţi sufleteşte cu elevii noştri cu atât şi nouă ni se prefac lucrurile vechi în lucruri noi” [3, p. 65].

Cadrul didactic trebuie să constituie un model moral şi intelectual pentru student. Personalitatea studentului în plin proces de structurare şi cristalizare este în căutarea unui model la care să adere şi cu care, în ultima instanţă, să se confrunte şi să se identiice. Cadrul didactic este cel care oferă acest model. De aici – necesitatea autoexigenţei profesorului, a realizării unui efort permanent de autocon­trol şi perfecţionare morală şi intelectuală.

Un rol important în procesul instructiv-educativ îl are şi limbajul folosit: vorbirea pedagogului tre­buie să ie închegată, curgătoare, plăcută. Cadrul didactic trebuie să posede expresivitate în vorbire. Limbajul trebuie să fie completat cu umor şi glume adecvate, care exercită o influenţă pozitivă asupra studenţilor, înviorând orice formă de activitate didactică, creând o stare de voie bună, împrospătând creierul şi interesul pentru cunoştinţele predate.

Nu mai puţin importantă pentru cadrul didactic este şi necesitatea vocaţiei pedagogice. El este dator să respecte personalitatea studentului, să aibă încredere în posibilităţile bogate care sunt cuprinse virtual în fiinţa lui, să nutrească dragoste faţă de educabil. De asemenea, vocaţia pedagogică este strâns corelată cu respectarea valorilor sociale, culturale şi etice ale umanităţii şi comunităţii naţionale.

Vocaţia pedagogică presupune şi conştiinţa responsabilităţii faţă de calitatea instruirii. Cadrele didactice trebuie să posede arta de a preda, de a transmite cunoştinţele sale de specialitate educabililor.

În momentul verificării cunoştinţelor studenţilor, cadrul didactic este necesar să dea dovadă de obiectivitate, echilibru, de formaţie profesională de examinare, să înlăture elementele de subiectivism.

Este momentul să menţionăm şi faptul că în pedagogie se admite că „în general, tot ce ţine de înfăţişarea cadrului didactic, ca vârstă, îmbrăcăminte, maniere, voce, timp de reacţie etc. prezintă im­portanţă pentru succesul muncii sale educative”. După cum mai subliniază C. Narly, cadrul didactic trebuie să manifeste entuziasm pedagogic, ce se caracterizează „printr-un mare optimism faţă de posi­bilităţile de devenire ale naturii umane şi, în acelaşi timp, cu toate îndoielile prin care educatorul poate trece – de o încredere puternică în capacitatea acţiunilor sale” [3, p. 72].

„Semnificaţiile şi eficienţa actului educativ sunt date de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase ale spaţiului social” [4, p. 30]. Constantin Cucoş, cer­cetător şi pedagog român, realizează o analiză a fenomenului educativ şi ne convoacă la schimbare şi reconstrucţie a practicilor curente în sistemul educaţional.

„Este adevărat că marile schimbări existenţiale se produc pe baza unor viziuni inovatoare. … O posi­bilă evoluţie a educaţiei, în perspectivă, va avea loc prin centrarea ei şi pe baza exploatării capacităţii de cunoaştere holistică… Restructurarea este dificilă, problematică şi presupune o regândire şi o corelare mai adâncă a politicilor şcolare, culturale, economice şi sociale la nivelul ansamblului societal” [4, p. 31-33].

Unul dintre principalele repere care astăzi jalonează reforma învăţământului superior european, cunoscută sub denumirea de Procesul Bologna, este învăţământul centrat pe student. La realizarea în­văţământului centrat pe student îşi aduc aportul studenţii universităţii, cadrele didactice din instituţie şi, nu în ultimul rând, instituţia de învăţământ superior. Fiecare din aceşti factori are un rol determinant in construirea unui învăţământ axat pe nevoile studentului, fapt pentru care, absenţa sau neimplicarea unuia dintre factori, face imposibilă realizarea învăţământului centrat pe student.

În condiţiile învăţământului centrat pe student, studentul – viitorul expert, nu mai este perceput ca un subiect pasiv în procesul de educare şi instruire, ci este considerat partener al cadrului didactic în construirea cunoaşterii şi este parte activă la realizarea activităţilor instructiv-educative, la evaluarea calitativă şi conturarea propriului traseu academic.

Spre deosebire de practica de până acum din învăţământul universitar, în care profesorul punea accent deosebit pe procesul de predare al cunoştinţelor, urmat de cel de evaluare al acestora, acordând o însemnătate minoră procesului de învăţare a studentului, din perspectiva învăţământului centrat pe student, predarea şi învăţarea sunt două procese care se intercondiţionează, se presupun reciproc. Predarea nu se limitează la simpla transmitere a cunoştinţelor. Ea îmbină instruirea cu formarea şi învăţarea, cu evaluarea în concordanţă cu inalităţile stabilite.

Pedagogul renunţă la livrarea cunoaşterii ca produs şi se axează pe modelul cunoaşterea ca proces, acordând atenţie mai mare nevoilor de învăţare, de motivare, de consiliere şi de orientare a studentului. Daca în învăţământul centrat pe profesor, prin abordarea cunoaşterii ca produs, profesorii ofereau stu­denţilor produse cognitive inite, prefabricate, ca un bilanţ de adevăruri exprimate prin cunoştinţe oferite de-a gata educabililor şi stimulau preponderent exerciţiile şi capacităţile memorative şi reproductive ale acestora, în învăţământul centrat pe student, prin abordarea cunoaşterii ca proces, profesorii urmăresc să pună accent pe gândirea studenţilor, pe implicarea lor în realizarea de proiecte, pe rezolvarea de probleme care au tangenţă cu viaţa practică (prin găsirea unor soluţii noi, originale ale acestora), pe investigaţia ştiinţiică şi învăţarea unor noi tehnici de cercetare, stimulând gândirea, imaginaţia, creativitatea şi origi­nalitatea educabilului şi înlăturând astfel lipsa de motivare şi formalismul ambilor agenţi educativi.

Universitatea contribuie la realizarea învăţământului centrat pe student atât prin asigurarea unor condiţii instituţionale absolut necesare pentru relaţionarea optimă dintre profesor si student în cadrul procesului de învăţământ în mediul universitar cât şi prin asigurarea de dotări materiale, resurse, pro­grame, servicii şi reglementări, adecvate acestei noi abordări a învăţământului.

În sistemul de învăţământ centrat pe student „ cadrului didactic i se conferă tot mai mult rolul de îndrumător în dobândirea anumitor competenţe. Din această perspectivă, învăţământul centrat pe stu­dent urmăreşte trecerea de la tipul de profesor valorizat până acum – profesorul autor de tratat acade­mic, producător de discurs magistral, direcţionat către un student neutru, la profesorul care facilitează învăţarea studenţilor (care lasă din rutina exemplului standard, a comprimatului cultural şi a imaginii dictatului după pagini îngălbenite de vreme şi implică studentul intr-o învăţare activă, respectiv în construirea propriei cunoaşteri), la profesorul consilier (care îndrumă studentul în procesul cunoaşterii pe traiectul propriului traseu educativ) şi la profesorul moderator al cunoaşterii (care pune studenţii sa experimenteze cognitiv)” [5, p. 238].

Îndrumarea, ghidarea studentului se face în corelaţie cu relevarea importanţei domeniului de cu­noaştere, a înţelegerii şi aplicării cunoştinţelor în practică; se bazează pe o selecţie critică a materia­lelor şi resurselor şi este în strânsă legătură cu profilul care trebuie atins, cu interesele şi capacităţile personale. Între cei doi agenţi educativi se formează un parteneriat în vederea orientării învăţării spre formarea unui set de competenţe necesare unei inserţii socio-profesionale optime.

Ţinta prioritară a învăţământului centrat pe student „nu mai este, aşadar, reiterarea discursului magistral, ci formarea competenţelor studenţilor pe un anumit segment al parcursului universitar, com­

petenţe care să ie convergente cu setul de achiziţii care sunt propuse pentru absolvirea unei anumite specializări” [5, p. 329]. În consecinţă, calitatea predării se apreciază în măsura în care posedă calităţi transformatoare, în măsura în care implică producerea unor rezultate în conduita studenţilor, a unor schimbări în comportamentul celor care învaţă.

Potrivit standardului SR EN ISO 9001:2008 Sistemul de Management al Calităţii [6], tuturor pro­ceselor li se poate aplica metodologia cunoscută sub numele Ciclul PDCA, prin urmare, şi procesului de învăţământ centrat pe student. Ea este sintetizată în Figura 1, iar termenii sunt explicaţi mai jos.

Fig. 1. Ciclul PDCA

Plan – Planiică: stabilirea obiectivelor şi proceselor necesare pentru a obţine rezultate în concor­danţă cu cerinţele clienţilor si politicile organizaţiei. Do – Execută: implementarea (aplicarea) proceselor.

Check – Verifică: monitorizarea şi măsurarea procesului şi a produsului în raport cu politicile, obiectivele şi cerinţele pentru produs şi raportarea rezultatelor.

Act – Acţionează: întreprinderea de acţiuni pentru continua îmbunătăţire a performanţelor pro­cesului.

Centrarea învăţământului pe student conduce la un nou tip de organizare a studiilor, de realizare a proiectării, desfăşurării şi evaluării activităţilor educaţionale universitare în care, universităţile şi cadrele didactice universitare trebuie să ţină cont de momentele ciclului PDCA, şi să le integreze auto­nom în politici corespunzătoare nivelului de dezvoltare şi autonomie al universităţilor.

Prin urmare, dacă dorim un învăţământ centrat pe student şi o învăţare de calitate a acestuia din urmă, centrată pe achiziţia de competenţe necesare pentru activitatea profesională, atunci este nevoie de inovaţie la nivelul întregului proces de învăţământ, la nivelul activităţilor desfăşurate de agenţii educativi şi a rolurilor îndeplinite de aceştia în mediul universitar.

Condiţia fundamentală în procesul instructiv-educativ universitar este formarea personalităţii ca­drului didactic care trebuie să ie preocupat de calitatea studiilor predate.

Calitatea predării presupune:

• asigurarea eicienţei învăţării;
• contactul strâns cu ştiinţa;
• obligativitatea cunoştinţelor fundamentale ale specialităţii;
• posedarea unui orizont cultural larg;
• exigenţa continuă şi grija permanentă pentru proilul său intelectual;

• abordarea cunoaşterii ca „proces”;
• folosirea unui limbaj închegat, expresiv şi plăcut;
• îmbinarea instruirii cu formarea; învăţarea cu evaluarea;
• crearea parteneriatului: cadru didactic-student;
• atribuirea cadrului didactic a rolului de îndrumător în dobândirea competenţelor educabililor şi de moderator al cunoaşterii;
• formarea competenţelor studenţilor pentru creşterea profesională;
• dezvoltarea imaginaţiei, a spiritului creativ şi inventiv la tineri;
• responsabilitate faţă de calitatea instruirii;
• continua corectare şi îmbunătăţire a propriei activităţi.

Din cele expuse până acum, se degajă concluzia conform căreia calitatea educatorului este dată nu numai de ceea ce ştie să facă, ci, mai cu seamă, de felul cum face ceea ce trebuie să facă, de ori­zontul său spiritual, de forţa, adâncimea şi cuprinderea înţelegerii, gândirii şi intuiţiei sale, de spiritul în care-şi realizează obiectivele, de vibraţia şi tensiunea intelectuală pe care o investeşte şi cu care-şi înzestrează munca.

 

Referinţe bibliografice

1. BÂRSĂNESCU, Ş. Curs de pedagogie generală. Bucureşti: Lit. C. Ionescu, 1935.
2. POPESCU-NEvEaNU, P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Albatros, 1978.
3. NARLY, C. Istoria pedagogiei. I, 1935.
4. CUCOŞ, C. Pedagogie. Iaşi: Polirom, 2002.
5. SINGER, M; SARIVAN, L. Quo vadis, academia? Repere pentru o reformă de profunzime în învăţământul superior. SC CITI NETWORK CAPITAL SRL: Sigma, 2006. ISBN978-973-649-266-2
6. SR EN ISO 9001:2008 Sistemul de management al calităţii. [citat 10 febr.2015]. Disponibil pe Internet: www.companiadeconsultanta.ro/ index.php?Itemid= 11@id=71 @option= com_content@view=article.