STUDIUL ARTELOR ȘI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 2 (29), 2016

ARTA PORTRETULUI ÎN PICTURA NAŢIONALĂ (ANII 1959-1970)

PORTRAIT ART IN NATIONAL PAINTING (1959-1970)

VLADIMIR LOZOVANU,
lector superior, Academia de Muzică Teatru și Arte Plastice,
doctorand, Academia de Știinţe a Moldovei

În prezentul articol este descris portretul în pictura naţională din perioada anilor 1960, ani marcaţi de transformări politice, sociale și culturale, care au contribuit la emanciparea spirituală a personalităţii creatoare și la constituirea noilor tendinţe plastice în domeniul portretului. În text este descrisă creaţia portretistică a pictorilor de vază care au realizat cele mai renumite opere. Se aduc exemple de portrete reprezentative și se recurge la descrierea lor în contextul perioadei în care au fost create. Se identifi că metodele, tehnicile, ideile și aspiraţiile utilizate în creaţiile artiștilor plastici la elaborarea portretului, care permit formarea unei viziuni mai ample asupra acestui fenomen. Informaţiile prezentate sunt utile pentru artiști, cadre didactice și studenţi care activează în domeniul artelor vizuale.

Cuvinte-cheie: portret, chip, desen, imagine, artist

Th e author of this article describes the portrait in national painting during the 1960s, years that marked political, social and cultural changes that contributed to the spiritual emancipation of the creative personality and the formation of new plastic tendencies in the fi eld of portrait painting. He also describes the famous artists` portrait painting creations that have contributed to the spiritual emancipation of the creating personality and the establishment of new plastic tendencies in the fi eld of portrait painting. In the article, there are examples of representative portraits that are described in the context of the period when they were created. Th e author identifi es the methods, techniques, ideas and aspirations used in the works of plastic artists for drawing portraits that allow to form an ample conception about this phenomenon. Th e presented information is useful to artists, teachers and students who work in the fi eld of visual art.

Keywords: portrait, appearance, drawing, image, artist

În pictura naţională de șevalet din perioada anilor 1960 urmărim folosirea procedeelor picturii monumentale care au fost preluate de artiștii plastici autohtoni și adaptate într-o formă mai deosebită decât în alte republici ale URSS. Deși lucrările erau tipizate după cerinţele realismului socialist, totuși, caracterul naţional se resimte prin acordul emoţional și direcţia lirică în tratarea portretului.

O altă particularitate caracteristică în artele plastice în intervalul de timp sus-numit a fost recurgerea la stilistica artei decorative, direcţie care s-a resimţit atât în pictură cât și în grafi că, și în sculptură. În căutarea noilor modalităţi de expresivitate decorativă, plasticienii se adresează limbajului artei populare primitive, apelând, totodată, la specifi cul artei naive sau la creaţia copiilor ce reprezintă portrete și compoziţii simbolice, pline de optimism. S-a extins diapazonul tematic, s-au complicat metodele limbajului plastic și s-au diversifi cat procedeele plastice.

Artiștii autohtoni au încercat să-și impună viziunile plastice și estetice în acel interval de timp, când pictura din RSSM trecea printr-un moment de tensiune și căutare febrilă a înnoirii. În timp ce ideologii doctrinei ofi ciale se străduiau să menţină arta în limita canoanelor realismului socialist, să restrângă aria moștenirii artistice universale, în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici s-a afi rmat o nouă generaţie de pictori, absol venţi ai Școlii de Arte Plastice din Chișinău: V. Rusu-Ciobanu, G. Sainciuc, E. Romanescu, M. Grecu, I. Vieru, artiști care încep să promoveze noi modalităţi de expresie plastică, deși, în deceniul anterior, majoritatea dintre ei s-au conformat cerinţelor ofi ciale impuse de sistemul ideologic. Acești artiști îmbogăţesc universul spiritual cu experienţa precursorilor și afi rmă în lucrările lor legăt ura perpetuă a creaţiei cu moștenirea culturală naţională. Iniţiativa va fi  susţinută și de tinerii plasticieni, precum: V. Zazerscaia, O. Orlova, B. Obuh, S. Cuciuc, E. Bontea etc. Unul din semnele defi nitorii ale picturii naţionale de atunci era expresia limbajului decorativ. Majoritatea pictorilor încep să experimenteze cu intensitatea culorilor, cu ritmica contururilor și diferenţierea facturilor tehnice. Însăși decorativismul în portret nu este scopul principal și nu prezintă valoare, dar în organizarea structurală a formei plastice este binevenit, atât în arta plastică monumentală cât și în arta plastică de șevalet. Dacă primele portrete se deosebeau de celelalte prin culori stridente și erau scoase din expoziţiile republicane, ulterior, acest procedeu a fost acceptat și apreciat, devenind unul cel mai des folosit de artiști, fi indcă a demonstrat efi cienţa transmiterii încărcăturii emoţionale spectatorului. Astfel, observăm că artiștii susnumiţi, întâlnind obstacole și interdicţii de cenzură ideologică, totuși, redescoperă procedeele plastice din perioada interbelică, care erau blamate și considerate formaliste.

De o largă popularitate la nivel unional s-au bucurat lucrările: „Petrecerea la armată” (1965) și „Istoria unei vieţi” (1967) de M. Grecu; „Fericirea lui Ion” (1967) și „Balada pământului” (1958) de I. Vieru; „Tinereţe” (1967) de V. Rusu-Ciobanu; „Tinerii” (1967) de V. Zazerscaia; „Mărgăritare” (1967) și „Gaudeamus” (1968) de A. Zevin etc. Aceste tendinţe noi în artele plastice naţionale s-au evidenţiat la sfârșitul anilor 1950 în compoziţiile fi gurative, iar în portret – la începutul anilor 1960. Primele portrete cu tentă de decorativism și monumentalism au fost expuse la Chișinău în anii 1961-1963, când au fost organizate doua expoziţii cu concursul celui mai bun portret al contemporanului. La expoziţia naţională de arte plastice, deschisă în anul 1960, cu prilejul serbării a douăzeci de ani de la formarea RSS Moldovenești și a partidului comunist moldovenesc, au fost expuse mai multe portrete tratate în cheia noii direcţii vizuale.

Portretul „E. Iurceac” (1964), (fi g.1) de V. Rusu-Ciobanu prezintă o evoluţie a tehnicii portretistice desăvârșite. Și de data aceasta „operatoarea mulsului mecanizat” nu este prezentată într-un anturaj de producţie, ci este pictată acasă, în orele de răgaz. Ea stă la masă și citește, pe pervazul geamului pictat în partea stângă a tabloului este prezentată o glastră cu fl ori. Poziţia femeii este strict frontală, iar în tratarea fi gurii se simte, după cum a remarcat criticul de artă Ludmila Toma, „…infl uenţa artei iconografi ce” [1, p. 75]. După gradul de tipizare al chipului și după tonalitatea nuanţelor texturii și a tușelor pictate, acesta este unul dintre cele mai expresive portrete realizate de Valentina Rusu-Ciobanu în acel deceniu. „Autoportretul pe fundal auriu” (1967), (fi g.2) al artistei are puncte de tangenţă cu portretul mulgătoarei „E. Iurceac”. Ambele portrete sunt frontale, simetrice, prezintă fi gurile-bust. Chipurile personajelor sunt meditative, tratate obiectiv, critic, fără semne de eroizare, înnobilare sau înfrumuseţare. Textura acestor portrete este aspră, tușele sunt păstoase, dese și intense. Portretul „Emil Loteanu” (fi g.3), fi nisat în anul 1967, pornește de la un concept fovist, unde limbajul artei naive, cedează prioritatea grotescului: faţa regizorului Loteanu amintind de masca antică a comediei, cu interminabilul zâmbet până la urechi. Un comentariu desfășurat la această operă ne oferă istoricul de arte C. I. Ciobanu: „Această faţă încetează să mai aparţină regizorului, ea devine un fel de mască a „omului care râde”, îmbrăcat într-un insolit costum roșu, în pantofi  roșii, cu părul roșcat, plasat într-un spaţiu nedefi nit – direct pe podeaua împărţită în pătrate neregulate, similară unei table de șah pe care e lipită și o „etichetă-blazon” cu imaginea unui berbec” [2, p. 32]. Renumitul regizor de fi lm apare în cadrul tabloului în rolul măscăriciului, bufonului. Ritmul tablei de șah alb-albastre din fundal face aluzie directă la stihia ludicului cu care s-a contopit cineastul. Totul este joc, șah, pantomimă, bufonadă. „Dar în spatele acestei bufonade mai există și concepţia populară, moștenită din evul mediu, conform căreia doar bufonilor, măscăricilor și nebunilor le este dat de la Dumnezeu și de la împărat posibilitatea de a spune Adevărul” [2, p. 32].

Prin portretele create, Glebus Sainciuc, se prezintă ca un artist al liricului, ce descoperă în om armonia luminii, calităţile etice ale sufl etului. De obicei, el prezintă personajele sale în momentul comunicării directe cu artistul în timpul ședinţelor de pozare, de aceea, modelele create sunt percepute intim de spectator. Cele mai reușite dintre picturile plasticianului sunt portretele, pe care le compune foarte des fragmentar, apropiind faţa spre spectator în prim-plan, desenul fi ind generalizat datorită volumelor mari și clare. Prin acest procedeu pânzele sunt percepute ca cele monumentale. Modelajul cromatic se corelează cu cel tonal. În lucrarea „Elevă” (1961), (fi g.4), autorul a reușit să redea temperamentul viu al tinerei, fi xând emoţiile din ochii mari, căprui. Expresiv și liric este portretul „Nelea” (1967). Datorită racursiului și gestului mâinii, desenului dinamic, coloritului proaspăt, autorul a reușit prezentarea luminii spirituale a fetei. La fel de exponenţiale sunt portretele: „Nana” (1967), (fi g.5), „Maria” (1968), „Lorica” (1968). Aceste lucrări fac parte din reușitele portrete intime. Mai rar pictorul abordează portrete tematice, ca „Maria Bieșu în rolul Cio-Cio-San” (1967) sau „Academicianul A. Ablov” (1967), unde artistul rezolvă compoziţii ofi ciale prin scheme bine defi nitivate. Metodele dezvoltării stilisticii decorative i-au permis lui G. Sainciuc să construiască fragmentar compoziţia portretului de grup al colaboratoarelor întreprinderii „Microfi bra” (1968), în care hotărăște reușit construcţia compoziţională a fi gurilor în prim-plan și a interiorului fabricii în planul doi. În următorii ani artistul a mai recurs și la elaborarea altor portrete de grup cu asemenea rezolvare compoziţională.

O evoluţie extraordinară putem urmări în creaţia lui Mihai Grecu în acest deceniu. Atât portretele cât și compoziţiile sale de gen, peisajele și naturile statice se desfășoară dinamic, bazându-se pe complexitatea raporturilor cromatice, unde culoarea capătă o tot mai mare încărcare emoţională în ilustrarea personajelor. În acești ani, atât procedeele plastice cât și cele tehnice utilizate de pictor sunt preluate din sistemele stilistice ale impresioniștilor francezi, iar mai apoi și din cele ale foviștilor. Atunci M. Grecu a rea lizat și naturi statice somptuoase, cu pești și fructe, pictând, de asemenea, portrete ale unor ţărani și intelectuali cu diferite caractere și trăsături psihol ogice, cu chipuri ce redau căldură sufl etească și seninătate.

Splendoarea fi zică și cea sufl etească, demnitatea, măreţia și fermitatea sunt calităţi ce înnobilează numeroasele portrete de ţărani, dintre care menţionăm: „Colhoznica Maria Cara” (1964), (fi g.6), „Ţăranca I. Cernev” (1964), (fi g.7). Impresionează fi neţea colo ritului, nota energică a modelajului, dinamica desenului ce pare vibrant în spaţiul compoziţiei, toate aceste trăsături vădind virtuozitatea plasticianului. Pictate expresiv, cu pensulaţie degajată, aceste portrete uimesc și astăzi prin originalitatea viziunii artistice, care prezentau deja incontestabil stilistica și personalitatea autorului. Portretul vioristului „Oscar Dain” (1963), al scriitorilor „Petru Zadnipru” (1964) și „George Meniuc” (1964), prin cuvântul criticului de artă Ludmila Toma „…ne transmit sugestii percutante despre fi ri puternice, dramatice, cu o viaţă interioară complexă” [3, p. 16].

Rolul lui Igor Vieru în viaţa artistică din această perioadă este legat de întreaga mișcare a intelectualităţii autohtone pentru promovarea unei arte moderne, pentru înţelegerea și valorifi carea tradiţiilor artistice și estetice ale artei populare. O particularitate caracteristică a picturii sale din acest deceniu este, la fel, stilistica artei monumentale și a celei decorative. Tabloul „În satul natal” (1969), (fi g.8) reprezintă o interpretare lirico-romantică a temei muncii, cuprinzând elementele de bază ale sintezei formale atinse în creaţia lui I. Vieru la acea vreme: un remarcabil simţ al spaţiului, al unităţii dintre elementul conc ret și cel atemporal, dintre elementul cotidian și cel simbolic. „Starea lăuntrică a personajelor, dispoziţia romantică elevată și consonanţa găsită fericit între imaginea tinerilor pomicultori și cea a puieţilor zvelţi ce se înalţă spre cer sporesc tonalitatea poetică a pânzei, reprezentând comuniunea dintre natură și om” [4, p. 28]. Datorită procedeelor proprii picturii monumentale, ce constau în utilizarea unui format mare al pânzei, în proporţiile mari ale fi gurilor zugrăvite în primplan pe fundalul meleagului natal, precum și în desenul concis în defi nirea formelor, această operă reprezintă o creaţie de gen epico-monumentală.

O atenţie deosebită dezvoltării nuanţelor coloristice în portret acorda pictoriţa Ada Zevin. Desenul, ca și culorile, în lucrările sale au un rol major în obţinerea formei plastice, unei înfăţișări individualizate, dar miraculoase. Reprezentative sunt portretele: „B. Enst” (1962) – critic de artă, „G. Egoșin” (1962) – pictor, „Studenta Tamara” (1962), „M. Danilova” (1968) – biolog etc. În portretul scriitorului „Andrei Lupan” (1964), (fi g.9) desenul valorifi că forma feţei cu gura asimetrică și bărbia masivă [5, p. 22]. Dar faţa întoarsă frontal spre spectator în combinaţie cu privirea directă, îngândurată, ochii căprui, albastrul gulerului cămășii scriitorului în concordanţă cu gama caldă pastelată, creează o stare domoală și pașnică. Pictorul G. Egoșin este prezentat de artistă ca o persoană cu caracter fi n, poetic, aprofundat în lumea sa lăuntrică. Toate lucrările sunt rezolvate în diferite chei stilistice, în care artista folosește coloritul și factura bogată și complexă preluată din arta tradiţională a covorului românesc, autoarea aspirând spre crearea chipului-simbol. Ca exemplu, poate servi compoziţia portretistică „Mărgăritare”, creată în anul 1967.

Tot în acel timp, ajunge la maturitatea creaţiei sale O. Orlova în portretele: „Maria Bass” (1961), „Ţăran bătrân” și „Zootehnicianul Malcan” (1963), (fi g.10), care frapează spectatorul prin veridicitatea și monumentalismul propus, expresivitatea personalizată a caracterelor, sinceritatea artistică vădită a plasticienei. Aceste portrete i-au adus pictoriţei faima de portretist iscusit.

În a doua jumătate a anilor 1960, maestrul G. Jancov realizează mai multe portrete, introducând printre primii fondul descriptiv-compoziţional în portret. În lucrarea „Eroul URSS A. Crasilov” (1966), (fi g.11) înfăţișează aviatorul în spaţiul intim al casei. Prin procedee compoziţionale artistul a evidenţiat eroul în racursiu expresiv, prezentând fi gura din unghiul dinamic al perspectivei și poziţia încordată a torsului. Contrastul restrâns al petelor de culoare servește la distingerea stării sufl etești și a caracterului. Mai putem remarca așa lucrări expresive ca „Bătrâna la poartă” (1967), „Fata din Pârjolteni” (1968) și „Moș Vasile Furunduc” (1969), (fi g.12), unde plasticianul a zugrăvit prin forme masive, monolite, arhitectonica planurilor cromatice complexe, în concordanţă cu poza sugestivă și expresia feţei, un chip ce denotă o înţelepciune și bunătate sufl etească a moșului. Pentru a obţine o dinamică mai pronunţată în lucrare cu semifi gura prezentată frontal, artistul situează personajul un pic în dreapta centrului compoziţional al pânzei, echilibrându-l cu ghiveciul de mușcate de la geam din stânga personajului. Iar în calitate de element decorativ sunt folosiţi ardeii atârnaţi, care denotă atmosfera rurală și fi nisează imaginea tabloului.

Daca e să ne referim la plasticianul Leonid Grigorașenco, atunci menţionăm că lui îi plăcea să deseneze nu numai străzile, casele vechi, dar și oamenii, cu întreaga bogăţie a lumii lor interioare. Prietenii și colegii săi nici nu bănuiau că, atunci când se afl a printre ei, pictorul îi cerceta cu privirea, memorizând anumite atitudini, mișcări, expresii ale feţei, privirii, gesticulaţii ale mâinilor, „…care divulgă, adesea, ceea ce tăinuiesc ochii” [6, p. 21]. Acasă desena soţia, copiii, cunoscuţii, rudele care îl vizitau mai des. Cele mai frumoase dintre aceste crochiuri îi reprezintă pe cei care pictorul îi iubea și îi cunoștea mai bine. Printre aceste schiţe în creion întâlnim frecvent chipul soţiei sale în: „Așteptare” (1965), „Lidia se odihnește” (1965).

Încântătoarea lucrare „Fiica Lena” (1962), (fi g.13) a fost realizată în pastel, într-o tehnică care permite o abordare delicată, generoasă și liberă, „…pictorul fi ind captivat de ovalul feţei, de sclipirile din ochii gri-albaștri, de gura ușor întredeschisă a fi inţei mici și dragi” [6, p. 42] Cu câteva trăsături ușoare și rapide ale bastonașului de pastel, el redă strălucirea părului drept pieptănat spre spate, urechea mi că și ușor reliefată. Rochiţa cu guler rotund pune în valoare naturaleţea expresiei. Artistul a fost preocupat și de autoportret, realizând mai multe lucrări renumite. Astfel, în desenul intitulat „Autoportret” (1963), chipul său refl ectă viaţa spirituală, un cumul de însușiri prin care se relevă mintea, sufl etul, patimile omenești vizibile sau ascunse. Lucrarea este executată în tehnica pastelului la un nivel profesionist înalt, exemplu demn pentru mulţi alţi pictori contemporani. Portretele desenate în creion, executate în acuarelă sau pastel alcătuiesc o parte considerabilă a creaţiei sale.

În acel deceniu, la expoziţiile republicane pictorul Ion Jumati prezenta, de obicei, portrete. Cel mai reprezentativ este portretul „Șoferiţa de troleibuz” (1963), (fi g.14). În lucrare el reușește să înfăţișeze un caracter independent și o fi re vrednică și mândră a unei tinere fi rave. Acest efect artistul l-a obţinut datorită racursiului ales, unghiului de iluminare, plasării capului și desenului sugestiv.

Un alt artist plastic la care ne vom referi este Mihai Petric, care s-a remarcat, în special, ca peisagist, dar a executat la comandă și portrete, precum cel al revoluţionarului „E. Lakii” (1968) și cel al veteranului de război „G. Bâlinschii” (1968). În aceste realizări portretistice se simte dorinţa artistului de a prezenta cât mai precis asemănarea exterioară. Lucrările sunt efectuate la un nivel profesionist înalt, dar ca opere de artă nu prezintă valoare, deoarece nu denotă personalitatea, nu transmit un mesaj spectatorului și nu creează un chip de talie universală. În schimb, portretele-studii ale membrilor de familie și ale prietenilor denotă sentimente lirice, sincere, demonstrate de artist. Putem sa remarcăm: „Portretul soţiei” (1962), „Natalia” (1964), (fi g.15), „Lenuţa” (1965). Membrii familiei sunt înfăţișaţi în mai multe lucrări reușite. Soţia este redată în diverse lucrări în variate stări de dispoziţie – zâmbind, îngândurată, cochetă, tristă etc. Fiica Natalia este ilustrata ca o elevă îngândurată, cu cartea strânsă în mâini, iar Lenuţa este înfăţișată ca un copil îmbrăcat în haine groase de iarnă, care întruchipează imaginea copilului fericit. Ambele portrete relevă o atitudine de atenţie, sinceritate și căldură sufl etească în tratarea chipurilor de către autor.

În pânzele artistei V. Sadovscaia putem vedea o manieră picturală profesionistă, dar plasticiana nu întotdeauna reușea din toate elementele plastice și compoziţionale utilizate să elaboreze portrete profunde. Foarte des imaginile modelelor executate nu depășeau nivelul de studiu. Una din lucrările reușite este portretul președintelui Academiei de Știinţe din RSSM „A. Grosul” (1961), în care artista, printr-un colorit restrâns și o manieră de pictură temperată, a reușit prezentarea savantului ca un personaj modest, calm, încrezut în sine și receptiv.

Astfel, perioada anilor 1960-1970 este una distinctă în istoriografi a picturii naţionale din Republica Moldova, deoarece, din punct de vedere cronologic, aceasta este o perioadă de „dezgheţ” favorabilă dezvoltării artei, în pofi da ideologizării impuse și a controlului de stat existent. Pe lângă subiecte de tipul: „Lupta pentru pace”, „Sănătatea cetăţenilor”, „Tema sportului”, sau „Cucerirea cosmosului”, propuse de ideologii partidului afl at la putere, portretul a fost un gen al artei plastice agreat de pictorii autohtoni datorită faptului că prin portret se puteau realiza ideile artistice și preferinţele plastice.

Toate reușitele în domeniul portretului în timpul anilor (1959-1970) se înfăptuiesc în portretul intim (individual), în care sunt prezentaţi oamenii apropiaţi artiștilor, chiar dacă s-au creat și portrete tipizate ce prezentau chipurile eroilor socialiști. Graţie ieșirii în plein-air, în spaţiul rural, a crescut interesul artistic pentru arta populară și a motivelor etnografi ce, s-au înfăptuit principiile plastice cu specifi c băștinaș ce înfăptuia criteriile de frumos, nobleţe și mândrie. Aceste particularităţi de decorativism, monumentalism și artă naivă ale picturii naţionale, conturate în acest deceniu, au fost preluate în creaţiile următoarelor generaţii de pictori în diferite forme, care au evoluat și se resimt în prezent în operele artiștilor contemporani.

În concluzie, remarcăm:

• aplicarea principiilor artei monumentale în tratarea suprafeţelor cromatice în pictura de șevalet a luat amploare în creaţia artiștilor plastici autohtoni;
• procedeul stilizării decorative a fost implementat în organizarea structurală a formei plastice;  a crescut interesul pentru starea sufl etească a personajului în reprezentarea intimă a chipului;
• s-a conturat predilecţia pentru elementele cu specifi c naţional în pictură, care își cristalizase caracteristicile la acea vreme (coloritul, maniera de interpretare, schemele compoziţionale etc.);  a sporit frecvenţa utilizării motivelor populare și etnografi ce în portret.

Referinţe bibliografice

1. ТOMA, Л. Портрет в молдавской живописи (1940-1970-е годы). Кишинэу: Штиинца, 1983.
2. CIOBANU, C. I. Valentina Rusu-Ciobanu. Chișinău: ARC, 2004.
3. ТOMA, L. Mihail Grecu, Maeștri basarabeni din secolul XX. Chișinău: ARC, 2004.
4. BRIGALDA-BARBAS, E. Igor Vieru. Chișinău: ARC, 2004.
5. ТOMA, Л. Ада Зевин. Кишинэу: Литература Артистикэ, 1983.
6. CALAȘNICOV, I. Leonid Grigorașenco. Chișinău: ARC, 2004.

Fig.1. V. Rusu-Ciobanu,           Fig.2. V. Rusu-Ciobanu,             Fig.3. V. Rusu-Ciobanu, „ E. Loteanu”, 1967.
„E. Iurceac”, 1964.                „Autoportret pe fon auriu”, 1967.

Fig.4. G. Sainciuc, „Elevă”, 1961.      Fig.5. G. Sainciuc, „Nana”,1967.           Fig.6. M. Grecu, „Colhoznica M. Cara”, 1964.

Fig.7. M. Grecu, „Ţăranca I. Cernev”, 1964.    Fig.8. I. Vieru, „În satul natal”, 1969.        Fig.9. A.Zevin, „Scriitorul A. Lupan”,1964.

Fig.10. O. Orlova,                Fig.11. G. Jancov,„Eroul URSS A. Crasilov”, 1966           Fig.12. G. Jancov,

„Zootehnicianul Malcan”, 1963.                                                                                              „Moș Vasile Furunduc”, 1969.

Fig.13. N.Grigorașenco,    Fig.14.I.Jumati, „Șoferiţa de troleibuz”, 1963.      Fig.15. M. Petric, „Natalia”, 1964.
„Fiica Lena”, 1962.