Prezentul articol este consacrat particularităţilor portretului în pictura și sculptura naţională în perioada anilor 1950. În text este reflectată creaţia artiștilor de vază care au realizat cele mai renumite opere portretistice. Se aduc exemple de portrete reprezentative și se recurge la analiza acestora în contextul perioadei la care ne referim. Se identifi că atât metodele, tehnicile cât și ideile, aspiraţiile artiștilor plastici, care au practicat arta portretistică. Informaţiile prezentate sunt utile pentru artiștii și cadrele didactice din domeniul artelor vizuale, dar și pentru studenţii interesaţi de creaţia portretistică.
Cuvinte-cheie: portret, chip, imagine, artist, pictură a la primaThe present article is devoted to the peculiarities of the portrait in national painting and sculpture in the period of the 1950s. Th e text refl ects the creation of prominent artists who have realized the most famous portrait works. Th e author presents examples of representative portraits and they are analysed in the context of the period we refer to. He identifi es both the methods, techniques, the ideas and aspiration of plastic artists who have practised portrait art. the presented information is useful to artists and teachers working in the fi eld of visual arts and to students who are interested in portrait painting.
Keywords: portrait, appearance, image, artist, fi rst sight picture
Tematica operelor de artă plastică din perioada anilor când realismul sovietic a atins gradul de maturitate a devenit una pașnică, vizorul artiștilor orientându-se spre eroii muncii socialiste, colhoznici, octombrei, pionieri etc. În această perioadă se remarcă generaţia tinerilor artiști plastici: Valentina Rusu-Ciobanu, Mihai Grecu, Glebus Sainciuc, Igor Vieru, Ada Zevin și Ion Jumati, care debutează la expoziţiile republicane din 1955 și 1957 cu portrete, picturi de gen, busturi și compoziţii tematice. Plasticienii menţionaţi au trecut califi carea profesională la tabăra unională de artă din orășelul Senej (Rusia), sub conducerea pictorului sovietic A. Bubnov, care îi tutela și direcţiona în domeniul compoziţiei.
Alt factor important în formarea acestora l-a avut profesorul I. Hazov, stilul și viziunea artistică a căruia au marcat creaţia artiștilor susnumiţi în perioada timpurie. Portretele erau sumbre și generalizate, coloritul restrâns, modelajul obiectelor la nivel de studiu, schiţă, în comparaţie cu compoziţiile pe teme propuse cu multe fi guri și cu o anumită dinamică compoziţională. Putem remarca astfel de lucrări: „La joc” (1956) de V. Rusu-Ciobanu, „Răscoala din Tatarbunar” (1957) de M. Grecu, „La ferma de lapte” (1957) de G. Sainciuc, „Răsăritul pe Nistru” (1957) de I. Jumati etc.
În acești ani a fost remarcat pentru portretele reușite artistul M. Gamburd. Nu atât portretul cât, mai curând, pictura de gen se resimte în lucrările „Copii de ţărani” și „Fata cu fl oarea-soarelui” (1946), (fi g.1). Sporind contrastele luminii vii a soarelui, păstrând, totodată, moderaţia coloristică, pictorul obţine unitatea dintre fi guri și peisajul liric. Este de menţionat că autorul atrage atenţia la particularităţile de comportament a copiilor din sat, la gesturile sau la expresia feţelor lor, de unde străbate o seriozitate matură.
Ţinem să menţionăm că activiștii de partid din acea perioadă reproșau artiștilor din generaţia înaintată viziunile lor impresioniste, tendinţa de a realiza studii, și nu tablouri tematice. Studiul Artelor şi Culturologie: istorie, teorie, practică 2016, nr. 2 (29) 183 Acești artiști, cu „povara trecutului” și cu o anumită doză de „formalism”, erau forţaţi să se recalifi ce, să renunţe la procedeele expresiilor plastice folosite anterior [1, p. 41].
Un anumit avânt a cunoscut literatura și arta în a doua jumă tate a anilor 1950. În perioada „dezgheţului hrușciovist”, graţie unor scriitori de notorietate, încep a fi editaţi clasicii literaturii române, precum M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă (1954), iar în 1957, la Chișinău, se desfășoară prima expoziţie de pictură românească contemporană, în cadrul căreia au fost expuse lucrările lui Th eodor Pallady, Iosif Iser, Lucian Grigorescu etc. O galerie de portrete de o fi neţe și o tratare romantică aparte a fost realizată de Valentina RusuCiobanu. Pictoriţa evita procedeele compoziţionale șablonate de portret, eroii săi erau imortalizaţi fără atributele de muncă sau de la tribună, atenţia se acorda însuși personajului portretizat, dar nu elementelor ce sugerau provenienţa socială a acestuia, se diminua, de asemenea, și subtextul politic, și cel educaţional.
Compoziţia portretistică „Fata la fereastră” (fi g.2), realizată în anul 1955, este o capodoperă în pictura autohtonă, datorită interpretării poetice a aspectului naţional românesc și înaltei calităţi picturale. Spaţiul interiorului și portul popular sunt generalizate. Atât poziţia expresivă și profi lul frumos al fetei cât și toată structura masei de lumini și umbre cu accente cromatice redau starea romantică și visătoare a eroinei. Masa de lumină, pătrunzând prin geam, retușează claritatea contrastelor și accentuează blocurile coloristice de pe veșmânt. Totul parcă se amestecă în umbre, refl exe, sclipiri de lumini, creând un context complicat, plin de valori plastice, într-o gamă cromatică reţinută.
Despre o altă lucrare a plasticienei a scris în termeni elogioși criticul de artă Ada Zevin si anume, despre portretul „Fata cu mărgele” (anii1950): „…un fermecător chip sudic, în care ochii negri și conturul sigur al obrajilor în modul cel mai sincer prezintă fata, iar broboada de de-asupra feţei smeadă pare orbitor de albă” [2, p. 21]. Același critic susţine: „Valentina Rusu-Ciobanu știe să prindă foarte bine caracterul modelului, în special, trăsăturile naţionale” [2, p. 21].
Gama cromatică a acestor portrete este inspirată din coloritul artei populare, în mod deosebit, din coloritul pieselor textile și al covoarelor. Textura tablourilor este bogată și variată. Tușele sunt energice și rapide. La sfârșitul anilor 1950, V. Rusu-Ciobanu a dat dovadă de o adevărată maturitate artistică, realizând portrete iscusite ale contemporanilor săi. Dacă ne referim la portretul istoric „Ștefan cel Mare” (1959) de Valentina Rusu-Ciobanu, putem relata că chipul Domnitorului Ţării Moldovei pare calm, nu-și pierde cumpătul, deși are toate motivele pentru aceasta: în dreapta lui zac ostașii răniţi și însângeraţi. Faţa îngândurată este prezentată frontal, iar privirea îi este aţintită spre spectator. Maniera tehnică în care a fost pictat tabloul amintește de pictura a la prima, dintr-o singură respiraţie, executată cu siguranţa și precizia penelului.
Tușele sunt largi, păstoase, cu tonuri luminate si transparente în umbră. Calităţi indiscutabile ale tabloului sunt limpezimea și expresia chipului Voievodului, datorate sonorităţii culorilor și fi neţii tratării suprafeţelor pictate ale feţei. Structura compoziţională a tabloului este, de asemenea, impecabilă. Într-o tehnică similară, având expresia picturală asemănătoare tabloului istoric descris mai sus, au fost tratate și cele câteva portrete realizate de Valentina Rusu-Ciobanu la sfârșitul anilor 1950.
Printre acestea, putem menţiona „Portretul lui Aureliu Busuioc” (1958), (fi g.3) și „Portretul Mariei Brovin” (1959). Prin maniera în care au fost realizate, ele creează impresia picturii a la prima, detaliile inutile fi ind evitate. Este foarte reușit portretul lui Aureliu Busuioc, în care artista a izbutit să redea privirea sinceră a poetului, poziţia expresivă a torsului și mâinile fi ne, schiţate doar prin câteva atin geri sugestive ale pensulei. Firea omului de artă este sugerată în acest portret nu prin atribute exterioare, ci prin particularităţile stilistice ale tabloului, prin economia mijloacelor utilizate, prin lapidaritatea și bogăţia texturii, prin graţia și ușurinţa aplicării tușelor. În creaţia artistului Mihai Grecu portretul ocupă o poziţie secundară.
Din lucrările cunoscute, putem spune că plasticianul prezintă viziunea generalizată a înfăţișării, redând dispoziţia și temperamentul personajului. Chipurile plămădite de pictor exprimă o stare emoţională clară. În „Portretul lui Gh. Dimitriu” (1957), (fi g.4), personajul se prezintă individualizat și integru. În această perioadă artistul a recurs la principiul picturii tenebroase, cu gradaţii tonale și contraste bine defi nitivate, cu Studiul Artelor şi Culturologie: istorie, teorie, practică 2016, nr. 2 (29) 184 diviziuni cromatice clare, dar destul de scunde. În „Portretul Veruţei” (1956), artistul a prezentat curăţenia și fragilitatea sufl etului copilăresc. Datorită talentului său, pictorul reușea, adesea, să realizeze dintr-un portret de studiu o operă demnă de muzeu, cum ar fi , de exemplu, „Femeia cu broboadă galbenă” (1956), unde vedem măiestria transpunerii chipului pe pânză într-un limbaj plastic energic și laconic.
Deși lucrarea este executată la nivel de studiu de scurtă durată, autorul reușește, totuși, să îmbine toate elementele necesare, precum: echilibrul compoziţional, desenul laconic, simţul culorii, pensulaţia expresivă, concentrarea atenţiei asupra chipului și expresivitatea redării acestuia.
De reprezentarea chipurilor de țărani și muncitori, la fel ca și colegii săi de breaslă, a fost interesat și pictorul Glebus Sainciuc, de exemplu în „Portretul colhoznicului” (1956), (fi g.5), unde autorul și-a pus scopul să redea soarta grea a acestor oameni, realizând mai multe portrete-studii pe pânză și carton.
În portretele lui Ion Jumati observăm că modelarea tonală se combină cu accentele cromatice intense. Un exemplu elocvent în acest sens sunt portretele „Măriuţa” (1957), „Femeia în broboadă roșie” (1957), „Mulgătoarea” (1959).
Este de menţionat, că expresivitatea pensulaţiei și sensibilitatea cromatică în corelaţie cu chipurile lirice ridică aceste lucrări la rang de capodopere ale picturii naţionale. Portretele de bărbaţi sunt tratate de plastician în cu totul altă cheie comparativ cu cele feminine, reducând spectrul cromatic și accentuând expresivitatea grafi că a feţelor. Referindu-ne la lucrările „Paznicul de colhoz” (1954), „Portretul lui A Foiniţchii” (1954) și „R. Ocușco” (1956) realizate de Ion Jumati, menţionăm, că acestea sunt pictate într-un spectru cromatic mai modest, accentul transpunându-se pe desenul precis și minuţios al personajelor. În continuare, ne vom referi la creaţia lui Igor Vieru, în special la lucrarea „Autoportret” (1952), (fi g.6), în care autorul caută să-și defi nească personalitatea, creând imaginea unui tânăr artist plastic ce privește viaţa cu toată seriozitatea.
Igor Vieru se prezintă în atelier, cu pensula în mână, în faţa șevaletului. Privirea lui concentrată și, în același timp, contemplativă, ușor încruntată, cu sprânceana stângă săltată interogativ, este subliniată de contrastul de lu mini și umbre și exprimă siguranţă de sine, devoţiune faţă de calea aleasă. De specifi cul individualităţii concrete în portrete este interesată mai mult Ada Zevin. Simţul esenţial al structurii fi ecărei fi zionomii aparte artista încearcă să-l prezinte prin emoţiile personajelor sale. În portretul fetei „Maria” (1959), pe un fon neutru, fumuriu, artista modelează clar particularităţile feţei, sclipitul ochilor, nasul, buzele, pielea catifelată, reușind crearea unui chip atrăgător.
În „Portretul chirurgului N. Gheorghiu” (1959), (fi g.7), tonurile deschise sunt predominante pe pânză, creând o senzaţie de umanism și liniște. Privirea directă, profundă, cu surâsul binedispus, stau la baza acestei lucrări. Tot atunci, artista realizează o serie de autoportrete ce pot fi catalogate ca picturi cu un fl er romantic. Diversitatea stilistică a lucrărilor din diferite perioade pune în evidenţă evoluţia gândirii artistice a autoarei care își elaborează conceptele în funcţie de căutările și revelaţiile sale. Impresiile vii sunt la fel de importante pentru Ada Zevin ca și principiile logice de con strucţie a formelor. Natura concretă, reprezentată de un peisaj, de un chip uman, de o piatră sau de o fl oare, provoacă impulsuri ce stimulează imaginaţia. Se nasc asocieri neașteptate care generează o metamorfoză a motivelor transpuse în diferite materiale: structura păstoasă, licăritoare a picturii în ulei; luminozitatea petelor de acuarelă; linia lejeră de creion sau hașurile de cărbune, având o tentă catifelată. Imaginile create conform unor legităţi plastice riguroase au multiple semnifi caţii și se menţin în registrul sublimului. Motivele nepretenţioase capătă monumentalitate datorită laconismului formelor și economiei de mijloace expresive. În această perioadă activează și artistul plastic D. Sevastianov, care înregistrează în desenele sale diferite momente ale vieţii (peisaje, naturi statice), dar cel mai frecvent recurge la portretizarea personajelor.
Chipurile îngândurate ale intelectualilor refl ectă atât complexitatea caracterului cât și mâhnirea cugetării. Figurile oamenilor simpli sunt marcate de cruntele lipsuri ale vieţii, precum în lucrarea „Colhoznicul” (1951), (fi g.8), unde este elogiat bătrânul cu barbă, cu faţa încruntată de grijile vieţii, dar care stă în poziţie dreaptă, cu pieptul înainte. Datorită acestei prezentări putem percepe vizual un om plin de demnitate și mândrie.
Important este că, în pofi da conjuncturii nefaste, nu au fost între- Studiul Artelor şi Culturologie: istorie, teorie, practică 2016, nr. 2 (29) 185 rupte tradiţiile culturii picturale în arta plastică autohtonă. Ele s-au manifestat și în lucrările lui D. Sevastianov din perioada sovietică, deși nu atât de strălucit și original ca anterior. La expoziţia republicană din anul 1955, Rostislav Ocușco a prezentat „Portretul de pionieră” și „Portretul mulgătoarei”, lucrări care au fost bine primite de critica de atunci, menţionându-se expresivitatea reprezentării feţei prin numărul redus de procedee artistice, desenul precis, coloritul redus etc. În următorii ani, plasticianul a executat mai multe portrete reușite, ca cel al artistului M. Grecu (1957), (fi g.9), în care l-a prezentat pe tânărul pictor energic, voinic și încrezut în sine. Rostislav Ocușco s-a axat pe tipurile ţăranilor și muncitorilor, având drept scop reprezentarea entuziasmului muncitorimii și credinţa în ideile majore ale comunismului, cum ar fi lucrarea „Brigadierul A. Sviridov” (1958).
În aceeași ani, se defi nitivează apartenenţa talentului creativ la genul portretului a pictoriţei Olga Orlova. O capodoperă este considerată lucrarea „Fata în galben” (1956), (fi g.10), care fascinează spectatorul prin maniera liberă de exprimare, coloritul vibrant și puritatea chipului fetei. Principiile de elaborare ale unei opere în pictură, caracteristice acestei perioade, se răspândesc și asupra sculpturii.
Lucrările realizate în sculptură între anii 1950-1959 relevă infl uenţa realismului socialist rus, dar, în același timp, transpare clar și infl uenţa curentului peredvijnicilor de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, care s-a manifestat, îndeosebi, în portretul psihologic. Către anul 1952 crește interesul faţă de umanism în creaţie. În ste nograma adunării consacrate analizei expoziţiei republicane din același an, se evidenţiază discursul istoricului de arte M. Livșiţ, în care se menţionează: „În activitatea sculptorilor noștri tema chipu lui uman este mai importantă decât toate celelalte teme” [4, p. 53-58]. În lucrările „Fetiţă” (1955) și „Băiat, făcându-și un fl uier” (1955), create de Claudia Cobizev, frapează tratarea naturalistă, căreia îi este proprie minu ţiozitatea detaliilor în reprezentarea hainelor, a coafurilor, a accesoriilor, fapt ce a dus la fragmentarea compoziţiilor. Operele men ţionate se conformează cerinţelor realismului socialist, im puse în acea perioadă istorică. Tot atunci, Claudia Cobizev trece în creaţia sa de la principiile școlii românești, în cadrul căreia s-a format ca sculptor, la modele noi de reprezentare a „eroilor”, ce co respundeau exigenţelor timpului respectiv. În anul 1955, Lazăr Dubinovschi realizează opera „Florica” (fi g.11), o lucrare plină de dinamism, fenomen difi cil de redat în portret.
Prima impresie pe care o creează sculptu ra este cea a unei feţe cuprinse de neastâmpărul tinereţii. Li rismul și trăsăturile fi ne conferă chipului un farmec deosebit. Florica este o tânără care pare a îngâna un cântec și chiar a se roti în dans (lucru inimaginabil de redat într-un portret sculptu ral). Îndrăgostită de viaţă, eroina pare a fi surprinsă într-un moment de visare. „Dar momentul de fericire va trece și cu ea va rămâne doar tristeţea – aceasta ne transmit ochii întredeschiși ai Floricăi și buzele ei care schiţează un zâmbet nostalgic” [5, p. 18], relatează istoricul de artă Vladimir Bulat.
Cele mai reprezentative opere ale lui Iosif Cheptănaru au fost realizate în genul sculpturii monumentale în numeroasele portrete ale liderilor comuniști, precum „Portretul poetului rus V. Maiacovschi” (1954). „Sculptorul a participat la constituirea Aleii Clasicilor din Chișinău cu bustul lui B. P. Hasdeu” [6, p. 61-104], dar și cu bustul poetului A. Donici (1957), (fi g.12). Ultimul portret este deosebit în expresivitatea sa și redă atât spiritualitatea chipului poetic cât și caracterul profund al scriitorului. Chipul este prezentat calm, cu o privire fi xă orientată în depărtare, un pic încruntată, ce denotă o îngândurare, o închidere în sine. Putem spune că sculptorul a reușit să redea în bronz măreţia și profundul umanism al personalităţii lui A. Donici.
Reieșind din contextul celor expuse mai sus, putem ajunge la următoarele concluzii: · În anii 1945-1960 în arta plastică din RSSM s-au resimţit puter nic infl uenţele școlii rusești în prezentarea precisă a chipurilor, prin desenul academic, prin cromatica nordică scundă, „tenebroasă” și această artă a fost marcată de realismul socialist, care presupunea șabloane concrete în compoziţie și anumite teme în propagarea ideilor „măreţe” ale socialismului comunist. Dar, cu toate acestea, se păstrează o continui tate fi rească a tradiţiilor școlii românești, mai romantice și mai sincere în creaţia Studiul Artelor şi Culturologie: istorie, teorie, practică 2016, nr. 2 (29) 186 artiștilor moldoveni, care, în perioada interbelică, au făcut studii în Europa, inclusiv la Bu curești, precum: M. Gamburd, D. Sevastianov, L. Fitov, B. Nesvedov, C. Cobizev, L. Dubinovschi, I. Cheptănaru.
În genul portretului pentru anii 1945-1960 se conturează o perioadă angajată politic, pe parcursul că- reia se schimbă procedeele artistice, stilurile plastice de executare a operelor, iar lucrările, în mare parte, au fost realizate într-o sin gură manieră, cea a realismului socialist, manieră care nu a permis experimente în tehnica executării și în tratarea sub iectelor, fi ind un stil pompos, retrospectiv și extrem de re strictiv.
Creatorii de artă, care erau obligaţi să proiecteze perspectiva viitorului în condiţiile unui prezent aspru, de fapt, ei nu trebuia să redea faţetele vieţii, ci să întruchipeze mituri, creând iluzia de realitate, deoarece partidul îi sugera pictorului sovietic că el nu este un observator al vieţii, ci un constructor activ al ei. Lipsa tendenţionismului impus era apreciată ca o „redare pasivă, nechibzuită a realităţii” [7, p. 41.].
Ţinând cont de timpul în care artiștii supravieţuiau alături de întregul popor, de condiţiile difi cile în care își creau operele, ei au reușit, totuși, să-și exprime năzuinţele și aspiraţiile indiferent de condi- ţiile extrem de complicate ale unui regim politic totalitar, care controla toate sferele activităţii socialculturale. În aceste împrejurări, supravieţuirea fi zică a multor artiști a fost un miracol. În deceniile ce au urmat, plasticienii au reacţionat la majoritatea transformărilor din ţară, căutând noi posibilităţi de expresivitate plastică și de reprezentare a ideilor lor.
1. TOMA, L. Moisei Gamburd. MNAM, Chișinău: ARC, 2004.
2. CIOBANU, C. I. Valentina Rusu-Ciobanu. Chișinău: ARC, 2004.
3. BULAT, V. Lazăr Dubinovschi. Chișinău: ARC, 2004.
4. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice. Fondul nr. 2906, inventar 1, dosar 83.
5. BULAT, V. Lazăr Dubinovschi. Chișinău: ARC, 2004.
6. MARIAN, A. Sculptura din Republica Moldova: sec. XX. Chișinău: Universul, 2007.
7. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice. Fondul nr. 2906, inventar 1, dosar 41.