STUDIUL ARTELOR ȘI CULTUROLOGIE: istorie, teorie, practică – Nr. 2 (29), 2016

SONATA-DIALOG PENTRU FAGOT ȘI PIAN DE V. ROTARU

SONATA-DIALOGUE FOR BASSOON AND PIANO BY V. ROTARU

VLADIMIR TARAN,

lector superior, doctorand,
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice

În paginile acestui articol, autorul analizează particularităţile stilistice ale Sonatei-dialog pentru fagot și pian de Vladimir Rotaru, evidenţiind predilecţia compozitorului pentru genul muzicii instrumentale de cameră, preponderent, pentru pian și instrumente aerofone. Sonata-dialog în discuţie se caracterizează printr-un limbaj muzical adânc ancorat în folclor (cu ritmuri specifi ce dansurilor populare moldovenești), prin utilizarea principiilor improvizatorice în dezvoltarea materialului și prin virtuozitatea originală a partiţiei solistice. În calitate de interpret al sonatei (ca solist), autorul sugerează unele recomandări metodice soliștilor-fagotiști în vederea realizării unei interpretări de performanţă a creaţiei.

Cuvinte-cheie: sonată, folclor, linie melodică, construcţie intonaţională, formaţiuni tematice, procedee polifonice

In the pages of this article, the author analyzes the stylistic peculiarities of the Sonata-dialogue for bassoon and piano by Vladimir Rotaru, highlighting the composer’s predilection for the genre of instrumental chamber music, mostly for piano and wind instruments. Th e Sonata-dialogue in question is characterized by a musical language deeply rooted in folklore (with specifi c rhythms of the Moldovan folk dances), by using the principles of improvisation in developing the material and original virtuosity of the solo part. As a performer (soloist) of the sonata, the author suggests some methodical recommendations to bassoon-soloists in order to achieve a successful interpretation of the creation.

Keywords: sonata, folklore, melodic line, intonational construction, thematic structure, polyphonic techniques

Examinând evoluţia genului de sonată în creaţia compozitorilor din Republica Moldova, muzicologul Svetlana Ţircunova menţionează ca acesta „…este considerat în mod tradiţional unul dintre cele mai importante genuri din sistemul creaţiei componistice de orientare europeană. Studiile profesionale includ, în mod obligatoriu, însușirea formei de sonată, utilizarea unui astfel de gen. Din aceste considerente, evoluţia sonatei poate fi  un indiciu al nivelului tradiţiei componistice, dovadă a înzestrării sale profesioniste, a originalităţii” [1, p. 88].

În ceea ce privește creaţia compozitorului Vladimir Rotaru, trebuie să menţionăm că domnia sa a excelat în diferite genuri: muzică simfonică, muzică de cameră vocală și instrumentală, muzică de concert, miniaturi, cicluri, lucrări ample. Un loc aparte, însă, îl deţin compoziţiile pentru pian și instrumente aerofone. Printre operele sale muzicale, aparţinând genului de sonată, amintim Sonată–improvizaţie pentru pian (monopartită, 1991), Sonată pentru vioară și pian, în 2 părţi – Recitativ, Allegro scherzando (1993) și Sonata-dialog pentru fagot și pian (2003).

Sonata-dialog pentru fagot și pian de Vladimir Rotaru se situează în aria experimentelor, care sunt întreprinse de compozitor în domeniul genului și formei. Premiera creaţiei a avut loc în Sala Mare a Academiei de Muzică Teatru și Arte Plastice pe data de 10.06.2003, în interpretarea lui Vladimir Taran (fagot) și a Svetlanei Danilova (pian).

În această lucrare sunt observate anumite legităţi stilistice proprii creaţiei lui Vladimir Rotaru. După cum afi rmă Elena Mironenco „…dominanta autentică a creaţiei lui Vladimir Rotaru reprezintă gândirea naţională” [2, p. 88]. În primul rând, este vorba de limbajul muzical, pătruns de mijloace intonaţionale, de ritmurile și modurile provenite din folclorul naţional. În Sonata lui Rotaru se simte infl uenţa puternică a dansurilor moldovenești, care formează izvorul principal al limbajului muzical al compozitorului. În al doilea rând, este vorba de principiile improvizatorice folosite în dezvoltarea materialului (după principiul evoluţiei, manifestat în libertatea lăuntrică de construire a formei lucrării). În al treilea rând – virtuozitate originală, care presupune un nivel înalt de tehnică interpretativă.

Compoziţia sonatei își are începutul în muzicalitatea populară. Mai întâi de toate, atragem atenţie la construcţia lucrării care este monopartită, ceea ce nu este caracteristic pentru sonatele clasice, construite tradiţional din trei sau patru părţi. Desfășurarea tematică nu se bazează pe confruntările de contrast ale temelor (tradiţionalele confruntări ale temei principale și ale celei secundare), ci, invers, aceasta apare din construcţia primelor zece măsuri, care formează nucleul generator al sonatei, îmbinând în sine funcţiile de introducere și expoziţie ale materialului muzical.

Forma lucrării este greu de determinat univoc, deoarece un rol deosebit, în acest caz, îl joacă revenirea permanentă, variată, la ideile muzicale primare ale lucrării. Totuși, cu toată libertatea discursului muzical, sonata se dezvoltă într-o linie dramatică cu o culminaţie patetică, astfel, formând centrul de gravitate (Maestoso e appassionato, cifra 9), cu unele elemente de repriză.

Una din particularităţile acestei partituri constă în numeroasele indicaţii foarte detaliate în text, legate de schimbarea tempo-ului, a procedeelor de emitere a sunetelor, a nuanţelor dinamice: Allegro appassionato (c. 1, cifrele 11, 13), Un poco piu mosso (cifra 1; A), Agitato (cifra 2), Sostenuto e dramatico (cifra 3), Piu mosso leggero (cifra 4), Piu mosso (cifrele 5, 8), Sostenuto (B; cifrele 6, 7), Maestoso e appassionato (cifra 9), Presto e staccato (cifra 10), Piu mosso e poco a poco stringendo (cifra 12), Sostenuto e molto espressivo (cifra 14) ș. a., care contribuie substanţial la formarea atmosferei dramatice a lucrării. Așadar, baza intonaţională a melodiei cu caracter instrumental o constituie alternanţa mișcării treptate (în principiu, descendente) și expunerea prin salturi la intervale mari – cvinte perfecte, sexte mici, septime mari.

Exemplul 1

Expresivitatea și intensitatea dezvoltării liniei melodice nu sunt atenuate nici de ritmul pitoresc de doină la 12/8. În acest compartiment expoziţional, compozitorul recurge la schimbări frecvente de măsură (3/8, 6/8, 9/8), ceea ce conduce la o liberate și mai mare a desfășurării melodiei.

Utilizarea mordentelor, a apogiaturilor, imprimă discursului acea bogăţie a coloritului popular atât de caracteristică muzicii lui Vladimir Rotaru. Până la sfârșitul lucrării, în discursul melodic nu survin schimbări deosebite (construcţia intonaţională, caracterul), variind doar registrul, continuarea sunării. Compozitorul face apel la melodie și o transpune în diferite tonalităţi. Așadar, dacă la început tema începe cu sunetul mi-bemol, pe parcurs, ea începe de la re (cifra 1) sau de la fa (cifra 6).

Totuși, saltul de la cvintă, urmat de două secunde din debutul melodiei, dau un nou imbold pentru apariţia și dezvoltarea unor noi formaţiuni tematice. Într-un caz, discursul duce chiar la o mișcare foarte agitată (cifra 2/A). În alt caz (cifrele 4, 7) – trece într-o construcţie improvizatorică liberă, având ca scop, după părerea noastră, demonstrarea măiestriei interpretului și a posibilităţilor instrumentului (cifrele 4, 5, 8). Mișcările de octavă accentuate, indicaţia agogică piu mosso scherzando, hașura staccato sunt remarcile autorului, care conferă muzicii caracterul scherzando.

Un aspect important de construire tematică a sonatei reiese din mișcarea jumătăţii a doua din tema iniţială, formată din 10 măsuri. Devenind independentă (în cifrele 2, 3, 4B, 9, 11), ea se evidenţiază prin expresivitate deosebită.

Exemplul 2

Materialul tematic expus iniţial în registrul mediu este preluat cu o octavă în jos, fi ind caracterizat printr-un dramatism aparte, susţinut de remarca autorului Agitato dramatico, care, spre sfârșit, scade și aproape că dispare. Cu o mare putere de exprimare se simte căderea în mișcare de septimă mică. La sfârșit (cifra 14), la fortissimo, cu susţinerea pianului, sunt confi rmate principalele intonaţii ale temei.
Exemplul 3

Apariţia gamei în mișcare descendentă, expusă prin durate de optimi și acordurile de la sfârșitul sonatei (Maestoso, în nuanţe de forte/fortissimo), creează o imagine cu adevărat dramatică.
Exemplul 4

Referindu-ne la denumirea lucrării, Sonata-dialog, putem menţiona că autorul redă o convorbire egală dintre două personaje. Compozitorul, bineînţeles, a dorit să ţină cont și de importanţa partidei pianului în această lucrare, deoarece sonata în discuţie a fost scrisă, la început, pentru pian, apoi, a fost redactată pentru fagot și pian, de unde și provine denumirea de sonată-dialog. Într-adevăr, partida pianului îndeplinește nu doar funcţia de acompaniament, de însoţitor, ci și rolul de participant egal la dialog. Aceasta se manifestă prin bogăţia și varietatea facturii, prin procedee tehnice destul de difi cile, prin preluarea tematismului din partida fagotului.

Sonata-dialog pentru fagot și pian cuprinde tot registrul fagotului: Si-bemol₁ până la re-bemol². Ca și pianul, fagotul are o partidă complicată ce necesită o virtuozitate avansată și depinde de tehnică, de respiraţie, de rezistenţa interpretului.

Ansamblul între fagot și pian se întemeiază pe o dezvoltare complexă și pe o completare reciprocă, asigurată, adesea, prin procedee polifonice, cum ar fi , imitaţia. Culminaţia lucrării (cifrele 9-10) este realizată prin intonaţii decisive, la început, expuse cu triolete, apoi, cu șaisprezecimi, care apar într-o mișcare contrară. Toate aceste procedee imprimă discursului muzical un dramatism și mai mare.

Sub aspect interpretativ remarcăm că solistul trebuie să fi e bine pregătit, să dispună de o rezistenţă impecabilă. Muzicianul trebuie să obţină nu doar o expresie adecvată a materialului tematic, dar și o intonaţie perfectă, mai ales, că în linia melodică sunt implicate unele sunete pe care este destul de difi cil de a le controla intonativ (este vorba de sunetele mi-bemol, re etc.).

Una din posibilităţile specifi ce ale fagotului constă în posibilitatea utilizării a mai multor variante ale digitaţiei, cu ajutorul cărora se pot obţine diverse nuanţe timbrale ale sunetului, se poate regla intonaţia și, adeseori, acestea au un rol important la redarea diferitor caractere muzicale (cantilene, scherzo etc.).

De asemenea, interpretarea creaţiei în discuţie implică adaptarea solistului-fagotist la schimbul registrelor, ceea ce necesită o fl exibilitate mare a aparatului interpretativ, a intensităţii buzelor, a coloanei de aer expirate pentru a obţine intonaţia și culoarea timbrală a sunetului. Solistul trebuie să trateze în mod individual indicaţiile agogice, dinamice ale lui Vladimir Rotaru și să reușească să creeze o imagine artistică proprie a Sonatei-dialog, exprimându-și, astfel, individualitatea artistică. Aceste calităţi s-au exprimat destul de unitar, dacă ţinem cont de faptul că lucrarea a fost prezentată în premieră absolută (în 2003) și nu a dispus, până atunci, de tradiţii proprii de interpretare.

Analiza acestei lucrări ne-a permis să deducem următoarele concluzii:

• În această lucrare Vladimir Rotaru redă infl uenţa puternică a dansurilor moldovenești, care formează sursa principală a limbajului muzical.
• Sonata-dialog reprezintă perioada de maturitate a creaţiei compozitorului unde se scot în evidenţă creaţia sa, stilul și maniera de interpretare.

Referinţe bibliografice

1. ЦИРКУНОВА, С. Старое и новое в сонате композиторов Молдовы. В: Традиционное и новое в музыке ХХ века. Кишинев: Goblin, 1997.
2. МИРОНЕНКО, Е. Композитор Владимир Ротару. Chișinău: Tipografi a Centrală, 2000.