CULTURA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ — PIATRĂ DE CĂPĂTÂI (RE)FORMĂRII UNEI NAŢIUNI
TRADITIONAL ROMANIAN CULTURE — CORNERSTONE FOR (RE)BUILDING A NATION
ANA-MARIA PUIU,
lector universitar, doctor,
Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Cultura tradiţională? Ca o viziune de ansamblu a necunoscătorului, ea reprezintă viaţa de la ţară cu preocupările ei, însoţită de latura estetică dictată de bunul-simţ nativ al fiecărui individ. În fapt, cultura tradiţională este cartea de identitate a oricărui neam, naţiune, indiferent de vechimea istorică a acestuia. Fenomenul de etnogeneză a unui popor se referă la momentul naşterii acestui tip de emanaţie a în ţelepciunii populare, totodată simplă dar şi desăvârşită din punct de vedere creativ, ajungând să se dezvolte odată cu evoluţia istorică, cronologică, a neamului său.
Cuvinte cheie: cultura, tradiţie, etnogeneză, creator, folclor
Traditional culture? As an amateur overview, it represents life in the countryside with its interests accompanied by the aesthetic side dictated by the native common sense of each individual. In fact, traditional culture represents the identity card of each nation regardless of the historic age of its existence. The ethnogenesis of a nation represents the birth moment of this type of emanation of folk, simple yet perfect wisdom from a creative point of view, developing itself along with the historical, chronological evolution of its people.
Keywords: culture, tradition, ethno genesis, creator, folklore
De cele mai multe ori, în discursurile etalate în media, se face uz de sintagma amintită şi în titlul eseului de faţă: cultură tradiţională. Pe o gamă variată de nuanţe, de la cucernic la desuet, sintagma tinde să acopere sincopa apărută, în viziunea oratorilor postdecembrişti, între identitatea naţională şi mentalităţile de import apărute, după ’89, în România. Paginile de mai jos nu se vor o inventariere a opiniilor exprimate despre „cultura tradiţională”, unele fiind deja consacrate. Ele se doresc a fi o reflecţie pe marginea raportului dintre noţiunile cultură, tradiţie/tradiţional şi neam.
Cultură, un cuvânt impresionant, care conferă greutate oricărei discuţii ce gravitează în jurul lui, pare a avea o etimologie surprinzătoare pentru un novice într-ale „filosofării”. Acest
cuvânt impozant îşi are obârşia în expresia ciceroniană „cultura animi philosophia” [1, p. 273]. Această metaforă agricolă celebră a fascinat, de-a lungul secolelor, filozofi şi teologi, gânditori şi oameni politici, tocmai datorită concreteţii acţiunii la care face referire, ce poate fi considerată, la nivel de supoziţie, totuşi, drept cea mai veche îndeletnicire a omului. Verbul „colere”, în latină, exprimă atât acţiunea de „a locui”, cât şi pe cea de „a ara”, „a cultiva”, „a îngriji pământul”.
Analizând cuvântul „tradiţie”, observăm că verbul „tradere” („trans-”=„peste”+ „dare”=„a da”) înseamnă „a înmâna”, „a încredinţa”, „a preda” dar şi „a trăda”. Acest cuvânt îmbogăţeşte arealul semantic al culturii, propunând încadrarea ei în relaţia transmitre-receptare.
Dacă facem o sinopsă a celor mai importante evaluări sociologice, antropologice şi filosofice pentru sintagma cultură tradiţională — de altfel, aparţinând unor autori iluştri (Kant, Herder, Bastian, Arnold, Simmel, Durkheim sau Weber) şi, apoi, ne raportăm la etimologia expusă succint mai sus, atunci se prefigurează următoarea definiţie tyloriană: „That complex whole which includes knowledge, belief, art, morals, law, custom and any other capabilities and habits acquired by man as a member of society” [2, p. 1]. Cultura tadiţională reprezintă totalitatea acelor bunuri de natură non-materială sau materială, necesare cultivării sufleteşti sau — mai frumos spus, după C. Noica — necesare „devenirii întru fiinţă”, transmise de la o generaţie la alta, de indivizi aparţinând aceluiaşi grup (etnic). Cu alte cuvinte, cultura tradiţională ne configurează identitatea şi mentalitatea ca apartenenţă la un grup, căci, zis-a Aristotel, anthropos zoon politikon.
Ceea ce aduce nou adjectivul „tradiţional”, dincolo de dihotomia lui Levi-Strauss între culturi „calde şi reci”, este tocmai problematica selecţiei şi transmiterii „bagajului” cultural [3,
p. 268–270]. Şi aici intră în scenă o altă sintagmă demnă de luat în seamă, poate inspirată de Jung şi de Goethe: „stratul mumelor”, expresie ce se pliază fericit pe ideea psihanalitică de „subconştient colectiv” şi dublează un alt concept blagian fundamental, ”spaţiul matrice” [4, p. 221]. Deşi dificil sustenabilă ştiinţific, „stratul mumelor” este o idee frumoasă, ale cărei ecouri par să fie tendinţele din zilele noastre de a găsi şi promova elementele comune între culturile diferitelor popoare. Acest demers face posibil dialogul intercultural şi-i apropie pe protagoniştii lui de făurirea unei culturi comune, simbiotice. Mai mult ca oricând, acum, când vorbim de o interacţiune culturală, este nevoie să privim componenta tradiţională cu mai multă responsabilitate. Într-un dialog al culturilor, impus de evoluţia socio-economică actuală a naţiunilor, este imperios necesar să deţinem o seamă de noţiuni fundamentale care ne definesc cultura şi, în egală măsură, determină graniţele interculturale.
În acest punct apare spinoasa problemă a autenticităţii „bagajului cultural” transmis: este el încredinţat, predat nealterat / cu modificări nesubstanţiale sau… trădează? Este cert că, atât cât ne priveşte pe noi şi cultura tradiţională românească, această întrebare imposibil de eludat i-a provocat la răspuns pe cărturarii şi politicienii precursori ai statului român modern. Lista întocmită de Stahl şi conţinând „paşoptişti, junimişti şi sămănătorişti” [5, p. 26–29], deşi uşor tendenţioasă, este, totuşi, un efort meritoriu de a inventaria nume importante de intelectuali români care s-au aplecat spre studiul folclorului. Ceea ce au în comun aceştia este faptul că se raportează la satul arhaic ca la leagănul culturii tradiţionale româneşti.
De aceea nu ne poate mira că, la început de secol XX, în moment de criză a autodefinirii românilor ca popor „vechi şi totuşi nou”, Blaga sau Eliade vorbesc despre satul-idee ca despre „paradisul pierdut”. Pe acest fond poate fi înţeleasă exortaţia lui Noica: ,,Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei”. Filozoful de la Păltiniş este martorul conflictului cultural dintre sat şi oraş, ca metonime ale eternului şi istoricului: „Economiceşte si politiceşte, culturaliceşte ori
spiritualiceşte, simţim că de mult nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai multumeşte România eternă; vrem o Românie actuală… Orice cultură majoră este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creaţia populară e anonimă. De altfel, aceasta nici nu poate deveni o cultură deliberată, voită, ci ţine de o anumită spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natură decât de cultură. Deci spiritualitatea populară trebuie depaşită spre creaţia personală” [6, p. 7–10].
„A depăşi” nu înseamnă „a distruge”. Noica nu dispune o damnatio memoriae a satului arhaic. El vorbeşte, mai degrabă, de o asimilare individuală, personală a reperelor culturale fundamentale. Acest proces include persoana creatorului, exponent al unui neam, în linia descendeţei păstrătorilor tradiţiei, pregătind-o pentru a o preda posterităţii nu anonim, ci proprio nomine.
Poate cea mai bună raportare, astăzi, la cultura tradiţională ne-o oferă chiar unul din marii oameni de cultură contemporani. În postfaţa Numelui trandafirului, replicând modernismului, Umberto Eco soluţionează că, din moment ce trecutul nu poate fi distrus (şi o asemenea tentativă ar fi reprobabilă!), trebuie vizitat şi revizitat. Trecutul poate fi personalizat, poate fi împrumutat în opera personală a creatorului postmodern. Iar Eco plămădeşte o parabolă fină, ironică, şarmantă: „Mă gândesc la atitudinea postmodernistă ca la aceea a unui bărbat care, iubind o doamnă foarte cultivată, ştie că nu-i poate spune «te iubesc nebuneşte» pentru că ştie că ea ştie că aceste cuvinte sunt deja scrise de Barbara Cartland. Există, totuşi, o soluţie. Îi poate declara «te iubesc nebuneşte, cum ar spune Barbara Cartland»” [7, p. 67–68].
Dincolo de încântătorul umor al scriitorului şi eseistului italian, două principii hermeneutice străbat la noi din cuvintele sale, pe care le vom corobora cu afirmaţiile filozofului de la Păltiniş:
1. „(re)vizitarea trecutului” — accesarea depozitului tradiţional ca act de cultură per se;
2. „personalizarea trecutului” — contribuţia creatorului, amprenta sa la şlefuirea datelor culturale existente ca asumare a apartenenţei la cultura tradiţională specifică poporului său.
Dacă aceste puncte vor defini herminia culturală în general, atunci studierea folclorului în multidisciplinareitate devine condiţia sine-qua-non a redescoperirii acelui ceva diafan, frumos numit de Noica suflet românesc. Nu ne rămâne decât să întâmpinăm cu laude şi lauri pe pionerii studiilor de folclor românesc în sfera sociologică, antropologică, mizicologică, filozofică, psihologică şi, de ce nu, teologică şi să le urăm călătorie frumoasă tinerilor iniţiaţi care au decis să urmeze aceeaşi cale, din care irumpe kalokagathia, a culturii tradiţionale româneşti.
În acest sens, Viorica Barbu Iuraşcu spunea: „Spiritul tradiţional este cel care trebuie să ne călăuzească pe tot parcursul existenţei noastre, indiferent de preocuparile cotidiene, profesionale, economice sau sociale. Astfel, aşa cum orice prunc, prin fenomenul naşterii, capătă o identitate şi dobândeşte o informaţie genetică de care nu se poate detaşa niciodată, rămânând veşnic valabile, nici această cultură tradiţională nu-şi poate pierde identitatea şi nici valoarea de document a informaţiilor transmise de la o generaţie la alta” [8, p. 25].
Referinţe bibliografice
1. CICERO, M. T. Tusculanes de Ciceron. T. 1. Trad. par Bouhier et d’Olivet. Nismes: Cnez J.Gaude, 1812.
2. TYLOR, E.B. Primitive culture. Vol. 1. Londra: J. Murray, 1871.
3. LEVI-STRAUSS, Claude. The Savage Mind. Londra: Weidenfeld and Nicolson Ltd., 1966.
4. BLAGA, Lucian. Trilogia culturii. Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1969.
5. STAHL, Henri. Eseuri critice despre cultura populară românească. Bucureşti: Minerva, 1983.
6. NOICA, Constantin. Pagini despre sufletul românesc. Bucureşti: Humanitas, 1991.
7. ECO, Umberto. Reflections on The Name of the Rose. Londra: Secker & Warburg, 1994.
8. BARBU IURAŞCU, Viorica. Studiu de Cultură Tradiţională Românească. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008